ÎCCJ, Decizia nr. 69/2005

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rechizitoriul din 22 august 2002, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș a trimis în judecată pe inculpatul B.C., pentru săvârșirea infracțiunii de omor prevăzută de art. 174 C. pen. Prin încheierea din 8 decembrie 2004, Tribunalul Timiș, sesizat cu judecarea cauzei, a dispus menținerea stării de arest a inculpatului, pe o perioadă de 60 de zile. Inculpatul a declarat recurs împotriva acestei încheieri. La termenul din 17 decembrie 2004, fixat de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, pentru judecarea recursului, inculpatul B.C. a formulat cerere de recuzare a tuturor judecătorilor acelei instanțe. Ca urmare, dosarul a fost înaintat la Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării cererii de recuzare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin încheierea nr. 308 din 23 decembrie 2004, a respins, ca nefondată, cererea prin care inculpatul B.C. a recuzat pe toți judecătorii Curții de Apel Timișoara. S-a motivat că deși, în raport cu dispozițiile art. 52 alin. (5) C. proc. pen., recuzarea care privește întreaga instanță, trebuie să cuprindă indicarea concretă a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător, inculpatul nu s-a conformat acestei cerințe imperative, încât cererea sa de recuzare nu întrunește condițiile prevăzute de lege, pentru a fi admisă. Inculpatul a declarat recurs împotriva acestei încheieri, fără să invoce motive care să constituie cazuri de casare.

Recursul nu este admisibil. În adevăr, prin alin. (7) al art. 52 C. proc. pen., abrogat prin O.U.G. nr. 55/2004 (M. Of. nr. 592/1.07.2004), se prevedea că „încheierea prin care s-a respins recuzarea, poate fi atacată numai cu recurs, în termen de 48 de ore din momentul pronunțării”. În urma abrogării alineatului menționat, față de reglementarea din alin. (6) al aceluiași articol, potrivit căreia „încheierea prin care s-a admis sau respins abținerea, ca și aceea prin care s-a admis recuzarea, nu sunt supuse nici unei căi de atac”, se impune să se considere că încheierea prin care s-a respins recuzarea, la care nu se mai face referire în cadrul acelui text de lege, este supusă reglementării cu caracter general de la art. 385 1 alin. (2) C. proc.

pen. Or, în conformitate cu prevederile acestui din urmă text de lege, „încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs”. Așa fiind și cum, prin nici o dispoziție a legii, nu se prevede că încheierea prin care a fost respinsă cererea de recuzare, ar putea fi atacată separat cu recurs, urmează ca recursul declarat în cauză, de inculpatul B.C., să fie respins ca inadmisibil, cu obligarea acestuia să plătească statului, cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul B.C. împotriva încheierii nr. 308 din 23 decembrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 7309/2004. Obligă pe inculpat să plătească statului, suma de 600.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, azi 14 martie 2005.