ÎCCJ, Decizia nr. 69/2005

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin rechizitoriul din 22

august 2002, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș a trimis în judecată pe

inculpatul B.C., pentru săvârșirea infracțiunii de omor prevăzută de art. 174 C.

pen.

Prin încheierea din 8

decembrie 2004, Tribunalul Timiș, sesizat cu judecarea cauzei, a dispus menținerea

stării de arest a inculpatului, pe o perioadă de 60 de zile.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva acestei încheieri.

La termenul din 17 decembrie

2004, fixat de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, pentru judecarea

recursului, inculpatul B.C. a formulat cerere de recuzare a tuturor

judecătorilor acelei instanțe.

Ca urmare, dosarul a fost

înaintat la Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării

cererii de recuzare.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, prin încheierea nr. 308 din 23 decembrie 2004, a

respins, ca nefondată, cererea prin care inculpatul B.C. a recuzat pe toți

judecătorii Curții de Apel Timișoara.

S-a motivat că deși, în

raport cu dispozițiile art. 52 alin. (5) C. proc. pen., recuzarea care privește

întreaga instanță, trebuie să cuprindă indicarea concretă a cazului de

incompatibilitate în care se află fiecare judecător, inculpatul nu s-a

conformat acestei cerințe imperative, încât cererea sa de recuzare nu

întrunește condițiile prevăzute de lege, pentru a fi admisă.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva acestei încheieri, fără să invoce motive care să constituie cazuri de

casare.

Recursul nu este admisibil.

În adevăr, prin alin. (7) al

art. 52 C. proc. pen., abrogat prin O.U.G. nr. 55/2004 (M. Of. nr. 592/1.07.2004),

se prevedea că „încheierea prin care s-a respins recuzarea, poate fi atacată

numai cu recurs, în termen de 48 de ore din momentul pronunțării”.

În urma abrogării

alineatului menționat, față de reglementarea din alin. (6) al aceluiași

articol, potrivit căreia „încheierea prin care s-a admis sau respins abținerea,

ca și aceea prin care s-a admis recuzarea, nu sunt supuse nici unei căi de

atac”, se impune să se considere că încheierea prin care s-a respins recuzarea,

la care nu se mai face referire în cadrul acelui text de lege, este supusă

reglementării cu caracter general de la art. 385

1

alin. (2) C. proc.

pen.

Or, în conformitate cu

prevederile acestui din urmă text de lege, „încheierile pot fi atacate cu

recurs, numai odată cu sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor

când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs”.

Așa fiind și cum, prin nici

o dispoziție a legii, nu se prevede că încheierea prin care a fost respinsă

cererea de recuzare, ar putea fi atacată separat cu recurs, urmează ca recursul

declarat în cauză, de inculpatul B.C., să fie respins ca inadmisibil, cu

obligarea acestuia să plătească statului, cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de inculpatul B.C. împotriva încheierii nr. 308 din 23

decembrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în dosarul nr. 7309/2004.

Obligă pe inculpat să

plătească statului, suma de 600.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs, din

care 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu,

vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință

publică, azi 14 martie 2005.