ÎCCJ, Decizia nr. 186/2004

Asupra recursurilor de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 183 din 10 martie 2004, Tribunalul Timiș a condamnat, între alții, pe inculpații:

- I.G. la 5 ani închisoare și interzicerea timp de 3 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 11 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., precum și la pedepse cuprinse între 2 ani și 4 ani închisoare pentru săvârșirea altor patru infracțiuni, dispunând contopirea pedepselor, în sensul ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, cu adăugarea unui spor de un an închisoare, în total 6 ani închisoare și interzicerea timp de 3 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.;

- I.A.A.  la 4 ani închisoare și interzicerea timp de 2 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală prevăzută de art. 26, raportat la art. 11 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., precum și la pedepse cuprinse între 2 ani și 4 ani închisoare pentru săvârșirea altor patru infracțiuni, dispunând contopirea pedepselor în sensul ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, cu adăugarea unui spor de un an închisoare, în total 5 ani închisoare și interzicerea timp de 2 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.

La termenul din 7 mai 2004, verificându-se legalitatea măsurii arestării preventive a inculpaților I.G. și I.A.A., acești inculpați au formulat cerere de recuzare a tuturor judecătorilor Curții de Apel Timișoara, care a fost sesizată cu judecarea apelurilor declarate în cauză.

Ca urmare, cererea de recuzare a fost înaintată, pentru soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Prin încheierea nr. 94 din 7 mai 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca nefondată, cererea de recuzare formulată de cei doi inculpați petiționari, cu motivarea că aceasta nu întrunește condiția cerută prin art. 52 alin. (5) C. proc. pen., de a se indica în concret cazul de incompatibilitate în care se află fiecare dintre judecătorii instanței recuzate.

Împotriva acestei încheieri, inculpații I.G. și I.A.A. au declarat recurs.

Aceste recursuri au fost respinse, ca nefondate, prin decizia nr. 169 din 12 mai 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în complet format din 9 judecători.

La data de 12 mai 2004, inculpații I.G. și I.A.A. au formulat o nouă cerere de recuzare a tuturor judecătorilor Curții de Apel Timișoara, invocând cazul de incompatibilitate prevăzut în art. 47 alin. (2) C. proc. pen.

În motivarea acestei cereri s-a susținut că judecătorii Curții de Apel Timișoara sunt interesați în cauză, deoarece au respins în mod repetat recursurile declarate de inculpați împotriva încheierilor prin care s-a dispus menținerea stării de arest a inculpaților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin încheierea nr. 98 din 13 mai 2004, a respins, ca inadmisibilă, cererea de recuzare formulată de inculpați, cu motivarea că aceasta nu întrunește condiția prevăzută de art. 52 alin. (5) C. proc. pen., referitoare la menționarea concretă a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător al instanței recuzate în întregime.

Inculpații au declarat recurs împotriva acestei încheieri, invocând, ca unic motiv de casare, împrejurarea că judecătorii Curții de Apel Timișoara ar fi interesați în cauză, deoarece le-au respins în mod constant recursurile declarate împotriva încheierilor prin care li s-a menținut starea de arest preventiv, în timp ce alți inculpați, cu situații similare, sunt judecați în stare de libertate.

Motivul de casare invocat nu este fondat.

În adevăr, în raport cu art. 47 alin. (2) C. proc. pen., potrivit căruia „nu mai poate participa la judecarea cauzei, judecătorul care și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluția ce ar putea fi dată în acea cauză”, este evident că judecătorii instanței recuzate nu sunt incompatibili în accepțiunea acestui text de lege, deoarece examinarea, în calea de atac a recursului, a legalității menținerii arestării preventive nu poate fi echivalată cu exprimarea părerii asupra soluției ce ar putea fi dată asupra fondului cauzei.

Totodată, pe lângă că nu se justifică invocarea cazului de incompatibilitate prevăzut în art. 47 alin. (2) C. proc. pen., la care inculpații s-au referit, cererea de recuzare formulată de ei nici nu întrunește cerința de admisibilitate înscrisă în art. 52 alin. (5) C. proc. pen., deoarece nu au indicat concret cazul de incompatibilitate în care se află fiecare dintre judecătorii instanței recuzate în întregimea sa.

Așa fiind și cum din examinarea încheierii atacate, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, nu se constată existența nici unui caz de casare susceptibil de a fi luat în considerare din oficiu, urmează a se respinge, ca nefondate, recursurile declarate și a-i obliga pe inculpați să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații I.G. și I.A.A. împotriva încheierii nr. 98 din 13 mai 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2686/2004.

Obligă pe inculpați să plătească statului câte 2.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care câte 200.000 lei, reprezentând onorariile de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 20 mai 2004.