ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 8877/2004

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, sub nr. 3861 din 11 decembrie 2003, reclamanta I.T. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a municipiului București - Comisia

pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, anularea hotărârii nr. 8621/7847 din 20

octombrie 2003, prin care pârâta a refuzat să-i recunoască acesteia, calitatea de

beneficiară a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, cu modificările și

completările ulterioare.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că s-a născut în localitatea Turtucaia din Bulgaria, unde a

locuit împreună cu părinții și surorile sale, până în luna martie 1941, când

întreaga familie a fost strămutată în România, unde au locuit provizoriu în

localitatea Chilia Veche și într-o comună din județul Tulcea, după care au fost

repartizați la Oltenița, iar în luna martie 1947 s-au mutat în București, unde

lucra tatăl său; în Bulgaria a locuit la numita P.I. (I.) care, bolnavă fiind,

a lăsat, prin testament, toate bunurile sale mobile și imobile, mamei sale, A.G.,

cu condiția ca aceasta să o îngrijească până la deces; a cerut Casei de Pensii

a municipiului București să-i acorde drepturile ce i se cuvin potrivit Legii nr.

189/2000, însă aceasta i-a respins cererea, mărginindu-se să constate că în

cazul său nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 189/2000; respingerea

cererii sale este nejustificată, în condițiile în care, ea, reclamanta, a făcut

dovada că a suferit persecuții din motive etnice, fiind strămutată în altă

localitate, decât cea de domiciliu, ca urmare a Tratatului încheiat între

România și Bulgaria, la 7 septembrie 1940.

Casa de Pensii a municipiului

București a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii,

ca netemeinică și nelegală, arătând că reclamanta nu se încadrează în prevederile

Legii nr. 189/2000, întrucât, din declarațiile martorilor (surorile

reclamantei) rezultă că strămutarea a avut loc în luna martie 1941, ori,

potrivit prevederilor art. 3 din Tratatul încheiat între România și Bulgaria,

la data de 7 septembrie 1940, schimbul obligatoriu de populație a operat pe o

perioadă de 3 luni, calculată de la data de 15 septembrie 1940.

Curtea de Apel București, secția

de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 569 din 24 martie 2004, a

admis acțiunea, a anulat hotărârea nr. 8621/7847 din 20 octombrie 2003, emisă

de pârâtă, obligând-o pe aceasta să emită o nouă hotărâre prin care să-i

stabilească reclamantei, calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000, pentru

perioada martie 1941 - 6 martie 1945, începând cu 1 aprilie 2003.

Pentru a pronunța astfel,

instanța de fond a reținut că declarația martorilor A.N. și I.P., coroborată cu

actele de stare civilă, depuse la dosarul cauzei, face dovada că reclamanta I.T.,

născută A.T., la 17 aprilie 1938, în localitatea Turtucaia din Bulgaria, fiica

lui T.A. și T.G., împreună cu familia, a fost strămutată din localitatea de

domiciliu, Turtucaia - Bulgaria, în România, în baza Tratatului din 7

septembrie 1940 privind schimbul de populație dintre cele două state;

susținerile pârâtei, cum că, raportat la prevederile art. 3 din tratatul

menționat, schimbul de populație a operat pe o perioadă de 3 luni, calculată de

la 15 septembrie 1940, nu pot fi reținute față de situația în care s-a aflat

reclamanta, așa cum aceasta rezultă din coroborarea declarațiilor martorilor cu

datele rezultate din analiza actelor depuse la dosarul cauzei; reclamanta a

făcut dovada că se încadrează în situația prevăzută la art. 1 lit. c) din Legea

nr. 189/2000, astfel că recunoașterea calității de beneficiară a drepturilor

prevăzute de Legea nr. 189/2000 este justificată.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, invocând

motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs,

pârâta a susținut că instanța de fond a admis acțiunea reclamantei, deși

aceasta nu a făcut dovada, cu acte oficiale, a persecuției invocate. În acest

sens, pârâta a arătat că din declarațiile martorilor depuse la dosarul comisiei

rezultă că reclamanta a fost strămutată din Bulgaria, în România, în luna

martie 1941, ori, Tratatul de la Craiova prevedea ca schimbul de populație

dintre cele două state să se realizeze în cel mult 3 luni.

Examinând recursul sub

aspectul excepției de nulitate invocată de intimata-reclamantă, instanța

constată că aceasta este nefondată, întrucât recursul a fost formulat la o dată

anterioară celei la care a fost introdus art. 302

1

C. proc. civ.,

motiv pentru care excepția urmează a fi respinsă.

Trecând la soluționarea pe

fond a recursului și examinând sentința atacată, în raport cu criticile

formulate, cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente cauzei, această instanță constată că recursul nu este fondat, după

cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. 1, lit. c) din

Legea nr. 189/2000, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 319/2002

și prin Legea nr. 586/2002, de prevederile acestei legi beneficiază persoana,

cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6

septembrie 1940, la 6 martie 1945, a suferit persecuții etnice, în sensul că a

fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

În conformitate cu

prevederile art. 6

1

din legea sus-menționată, dovedirea situației de

refugiat, expulzat sau strămutat în altă localitate, din motive de persecuție

etnică, se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate de

organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice

mijloc de probă prevăzut de lege (inclusiv proba cu martori).

Coroborând actele din

declarațiile martorilor, cu cele din actele de stare civilă depuse la dosarul

cauzei, rezultă că în luna martie 1941, reclamanta I.T., născută A.T., la data

de 17 aprilie 1938, în localitatea Turtucaia din Bulgaria, a fost strămutată

împreună cu întreaga familie, din localitatea de domiciliu, Turtucaia, în

România, unde locuiește și în prezent. Strămutarea a avut loc în cadrul

schimbului de populație dintre Statul român și Statul bulgar, așa cum s-a

prevăzut în Tratatul de la Craiova încheiat la 7 septembrie 1940, între cele

două state.

Cât privește susținerile

recurentei-pârâte, cum că reclamanta nu a făcut dovada persecuției invocate,

întrucât s-a stabilit în România, ulterior perioadei de 3 luni prevăzută în

tratatul sus-menționat și nici nu a prezentat acte oficiale din care să rezulte

că a fost supusă unor persecuții din motive etnice, acestea nu pot fi primite.

Faptul că reclamanta,

împreună cu întreaga familie, a venit în România după expirarea perioadei de 3 luni,

în care, potrivit tratatului, urma să aibă loc schimbul de populație între cele

două state, nu este de natură să anuleze statutul de persoană strămutată sau să

ducă la concluzia că strămutarea nu a fost consecința unor persecuții etnice,

din moment ce însăși modificarea granițelor teritoriale ale Statului român a

provocat suferințe morale și materiale cetățenilor români care, la acea dată

își aveau domiciliul în localități trecute ulterior sub jurisdicția Statului

bulgar.

De altfel, prin H.G. nr. 127/2002

privind aprobarea Normelor pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, s-a

stabilit că în categoria persoanelor strămutate se includ și persoanele care au

făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare a unui tratat bilateral.

Pentru considerentele

arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul declarat va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității

recursului.

Respinge recursul declarat

de Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 569

din 24 martie 2004 a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 decembrie 2004.