ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 96/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 96/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La

13 aprilie 1998 P.P.R. a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin D.G.F.P.

Dolj, RA ADPFL și RA I. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie

obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul, teren și

construcție situat în Craiova.

În motivarea acțiunii reclamanta a

susținut că avea calitatea de legatară universală a autoarei I.E.E.M. decedată

la 20 octombrie 1987 care la rândul ei, a fost singura moștenitoare în calitate

de soție supraviețuitoare a lui I.N., proprietarul imobilului, decedat la 8

august 1964. Reclamanta a precizat că a fost căsătorită cu P.C. fratele

autoarei I.E.E.M. și că imobilul în dispută a fost parțial cuprins în anexa la

Decretul nr. 92/1950 (un apartament) ca proprietar figurând I.N. de profesie

avocat.

Prin urmare, în cauză, s-a făcut o

greșită aplicare a Decretului nr. 92/1950 întrucât proprietarul inițial I.N.

făcea parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la naționalizare

(art. II din Decretul nr. 92/1950). Referitor la cealaltă parte din imobil,

reclamanta a învederat că a fost trecută la stat fără ca să figureze în anexa

la Decretul nr. 92/1950 și prin urmare, întreg imobilul a fost preluat de stat

fără titlu.

Reclamanta a mai susținut că imobilul

revendicat a fost edificat începând cu anul 1925 de către I.N. și soția sa I.E.E.M.,

cei doi soți fiind coproprietari.

La 18 august 1998 reclamanta și-a

precizat acțiunea în sensul că a cerut ca în contradictoriu și cu pârâții

Consiliul județean Dolj (sectorul servicii publice) P.I. și P.N. să se constate

nulitatea absolută a contractelor de închiriere nr. 14 din 17 decembrie 1996 și

nr. 15 din 17 decembrie 1996 prin care cei doi pârâți persoane fizice au

cumpărat imobilul de la nr. 28, întrucât au cumpărat de la un neproprietar, imobilul

în dispută fiind înscris în anexa la Decretul nr. 92/1950 în mod eronat. Într-o

atare situație, cele două contracte de vânzare-cumpărare încalcă prevederile

art. 948 pct. 4 C. civ.

Prin întâmpinare pârâții P.I. și P.N . au

susținut că reclamanta nu avea calitatea de succesoare legală a proprietarului I.N.

decedat în 1964 și că moștenitorii legali erau I.F.C. și I.A.R. și care au

primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu în baza Hotărârii nr. 254 din 9

mai 1996 a Comisiei județene Dolj de aplicare a Legii nr. 112/1995.

La 24 noiembrie 1998 reclamanta P.P.R. a decedat,

poziția procesuală a acesteia fiind preluată de moștenitorii testamentari S.V. și

S.N.D. care la rândul lor au cerut introducerea în cauză în calitate de pârâți

a lui I.F.C., I.A.R., P.N.S.M., D.L.G., beneficiari ai hotărârii nr. 254 din 4

aprilie 1997 a Comisiei județene de aplicare a Legii nr. 112/1995 prin care li

s-au acordat despăgubiri pentru apartamentul din Craiova, ca moștenitori legali

ai proprietarului inițial.

Tribunalul Dolj, secția civilă, prin

decizia nr. 571 din 30 iunie 2000 a respins acțiunea în revendicare promovată

de P.P.R. și continuată de moștenitorii S.V. și S.N.D., acțiune extinsă de

aceștia din urmă.

De asemenea, a respins acțiunea în

constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare formulată împotriva

pârâților Consiliul județean Dolj, sector servicii publice, P.I. și P.N.

În motivarea soluției instanța de fond a

reținut că reclamanții nu au probat dreptul lor de proprietate asupra

imobilului revendicat întrucât nu au făcut dovada existenței acestui drept în

patrimoniul testatoarei I.E.E.M.

Dimpotrivă, din dosar a rezultat că

imobilul a aparținut autorului I.N. de la care a fost preluat de stat în baza

Decretului nr. 92/1950 în acea perioada fiind aplicabile dispozițiile Codului

civil care reglementau regimul separației de bunuri ale soților. Prin urmare,

imobilul a ieșit din patrimoniul autorului I.N. anterior decesului acestuia ce

a intervenit în 1964 și din această perspectivă nu putea fi moștenit de soția

acestuia care, la rândul ei a încetat din viață la 20 octombrie 1987 și nici să

fie retransmis beneficiarilor testamentari.

Pe de altă parte, în cauză s-a probat că

atât moștenitorii legali ai autorului I.N. cât și moștenitorii legali ai soției

supraviețuitoare a acestuia au primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu

conform hotărârii nr. 254 din 4 aprilie 1997 a Comisiei județene de aplicare a

Legii nr. 112/1995 ceea ce atestă faptul că imobilul în discuție a fost preluat

de stat cu titlu valabil de la I.N., conform art. I din Decretul nr. 92/1950,

întrucât a avut statutul de moșier.

Astfel fiind, s-a statuat că reclamanții

nu aveau calitate procesuală activă.

De asemenea, s-a conchis că nici pârâții I.F.C.

și I.A.R., P.N. și D.L.G., nu au calitate procesuală pasivă întrucât nu se

aflau în posesia imobilului revendicat.

În ceea ce privește preluarea imobilului

în discuție de către stat, s-a decis că s-a făcut cu titlu valabil, acesta

fiind înscris în anexa la Decretul nr. 92/1950 la poz. 242 iar proprietarul

inițial, I.N., se încadra în categoriile sociale prevăzute de art. 1 din

decret.

S-a mai precizat că imobilul constituia

un singur apartament în sensul dat de art. 3 din Legea nr. 112/1995.

De asemenea, s-a învederat că cele două

contracte de vânzare-cumpărare a căror nulitate a fost solicitată a se

constata, au fost valabil încheiate, cu respectarea cerințelor art. 9 din Legea

nr. 112/1995, iar în ceea ce privește pretinsa vânzare a bunului altuia,

aceasta constituia oricum o cauză de anulare a menționatelor contracte, deci o

nulitate relativă, care însă nu putea fi invocată de terți cum erau

reclamanții.

Curtea de Apel Craiova, secția civilă,

prin decizia nr. 66 din 3 aprilie 2001 a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamanții S.V. și S.N.D. împotriva sentinței nr. 571 din 30 iunie 2000 a

Tribunalului Dolj, secția civilă.

Instanța de apel a reținut că

proprietarul inițial, I.N., a deținut terenuri agricole de peste 100 ha

încadrându-se în categoria socială de moșier și prin urmare, naționalizarea

imobilului în discuție s-a făcut cu respectarea art. 1 din Decretul nr. 92/1950,

astfel că statul deținea un titlu valid de proprietate asupra bunului,

naționalizarea având efecte atât

in rem

cât și

in personam

.

Pe de altă parte, imobilul în litigiu

constituia o singură unitate locativă întrucât exista o singură baie și o

singură bucătărie, astfel că teza reclamanților potrivit căreia imobilul ar fi

avut două apartamente nu avea suport probator.

În fine, instanța de apel a confirmat poziția

instanței de fond potrivit căreia reclamanții nu aveau calitate procesuală

activă întrucât singurii moștenitori ai soților I.N. și I.E.E.M. erau

beneficiarii hotărârii nr. 254 din 9 mai 1996 a Comisiei județene Dolj de

aplicare a Legii nr. 112/1995, care au și fost despăgubiți conform propriei lor

opțiuni pentru imobilul în discuție.

Din această perspectivă și contractele de

vânzare-cumpărare încheiate de organele statului cu dobânditorii P.I. și P.N.,

la 17 decembrie 1996, au fost perfectate cu respectarea art. 4 din Legea nr. 112/1995,

pârâții fiind cumpărători de bună credință. În adevăr, așa cum a rezultat din

probele dosarului dobânditorii P.I. și P.N. au încheiat convențiile de

vânzare-cumpărare numai după ce succesorii proprietarului inițial au optat

conform Legii nr. 112/1995 pentru acordarea despăgubirilor și s-a pronunțat în

acest sens hotărârea nr. 254 din 9 mai 1996 și prin urmare au fost de bună

credință.

În contra menționatei decizii au declarat

recurs reclamanții S.V. și S.N.D. invocând motivele de casare prevăzute art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, că autorul inițial I.N. făcea

parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la naționalizare întrucât

a fost de profesie avocat și, prin urmare, se încadra în dispozițiile art. II

din Decretul nr. 92/1950. De asemenea, greșit i-a fost atribuit statutul de

moșier întrucât terenul agricol expropriat a constituit proprietatea soției

sale cu titlu de dotă, la acea dată existând regimul separației de patrimonii,

iar autorul I.N. a avut doar un drept de administrare potrivit actului dotal.

S-a mai învederat că reclamanții și-au

dovedit calitatea procesuală activă întrucât autoarea lor care a promovat

acțiunea în justiție, a fost moștenitoarea testamentară a soției proprietarului

inițial I.N., pe care la rândul ei l-a moștenit conform Legii nr. 314/1944 ca

soție supraviețuitoare. Soții I.N. și E.E.M. nu au avut descendenți. In aceste

condiții I.E.E.M. ca soție supraviețuitoare, în concurs cu colateralii

privilegiați ai fostului ei soț I.N., avea dreptul la ½ din imobil, care

prin retransmitere a intrat în patrimoniul reclamantei inițiale P.P.R. ai cărei

succesori testamentari erau recurenții.

Pe de altă parte, dacă s-ar reține că I.N.

ar fi fost moșier, imobilul fiind construit în timpul căsătoriei cu I.E.E.M. ,

avea caracterul de bun comun și din această perspectivă neincluderea în lista

anexă la Decretul nr. 92/1950 și a acesteia în urmă, dovedea că naționalizarea

s-a făcut cu nerespectarea identității proprietarului real al imobilului.

Dimpotrivă dacă se acceptă ideea că I.N.

nu a fost moșier, apare că naționalizarea a avut loc cu încălcarea art. II din

Decretul nr. 92/1950.

În fine, imobilul în dispută nu

constituia o singură unitate locativă cum greșit au reținut instanțele întrucât

în fișa tehnică a imobilului se menționase că existau două locuințe și de

altfel, vânzarea către soții P. s-a făcut pentru două apartamente distincte.

Or, chiar dacă ar fi operat naționalizarea, aceasta putea avea efecte numai

asupra unui singur apartament și anume acela înscris pe numele autorului I.N.,

celălalt apartament urmând a fi restituit în natură.

Referitor la cele două contracte de

vânzare-cumpărare perfectate de stat cu dobânditorii P.I. și P.N . recurenții

au susținut că erau lovite de nulitate absolută întrucât prețul practicat a

fost derizoriu și s-au încălcat dispozițiile art. 7 din Legea nr. 112/199, care

fac trimitere la prevederile Legii nr. 5/1973 întrucât nu s-a respectat norma

locativă de 10 mp /persoană și prin urmare a fost fraudată legea fiind

aplicabile dispozițiile art. 948 alin. (4) și art. 968 C. civ.

Recursul nu este fondat.

Din dosar a rezultat că în baza

autorizației intitulată „permisiunea de construcție” eliberată de Primăria

Craiova la 14 martie 1925, autorului I.N. i s-a încuviințat să execute la

proprietatea din Craiova, un corp de casă conform planului anexat autorizației

(f.2 dos. nr. 7614/1998).

La data respectivă, autorul I.N. era

căsătorit cu I.E.M. (năs. P.) conform certificatului de căsătorie seria c.d.

nr. 112288 din 20 ianuarie 1921(f. 6 dos. nr. 7614/1998).

Ulterior, imobilul în discuție a fost

naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 la acea dată figurând pe str. M.

(p.79 dos.9970/1999).

I.N.

a încetat din viață la 8 august 1964, iar conform certificatului de moștenitor

nr. S 1488 din 1 septembrie 1975 emis de Notariatul de stat județean Olt a fost

moștenit de nepoții de frate I.A.R. și I.F.C., renunțătoare fiind I.E.E.M.,

soția supraviețuitoare conform declarației înregistrate la nr. 2077/1975

(f.82-83 dos. nr. 9970/1999).

Reclamanta

inițială, P.P.R. decedată pe parcursul soluționării litigiului și a cărei

poziție procesuală a fost preluată de S.V. și S.N.D. a probat cu certificatul

de moștenitor nr. 242 din 15 februarie 1988 eliberat de Notariatul de stat

județean Dolj că este legatara universală a autoarei I.E.E.M. decedată la 20

octombrie 1987 despre care a afirmat că a fost soția lui I.N. și singura lui

moștenitoare (f.1 și 4 dos. nr. 9970/1999).

Or, din înscrisurile deja evidențiate

rezultă că I.E.E.M., soția supraviețuitoare a autorului I.N., a renunțat la

moștenirea acestuia și din această perspectivă nu putea să transmită legatarei

universale P.P.R. vreun bun rămas în succesiunea fostului ei soț din moment ce

era străină de moștenire.

În acest sens, pârâții P.I. și P.N. au

invocat lipsa calității procesuale active a reclamantei (f.45 dos. nr. 9970/1999)

pe motiv că la data naționalizării funcționa regimul separației de bunuri,

astfel că la intrarea în vigoare a codului familiei, 31 ianuarie 1954,

prevederile acestuia nu puteau avea efecte retroactive cu atât mai mult cu cât

respectivul imobil nu se mai afla în patrimoniul autorului I.N. punct de vedere

înșiruit de instanțele de fond și de apel.

Cum în speță, s-a probat că I.E.E.M. a

renunțat la succesiunea soțului ei I.N. susținerea recurenților potrivit căreia

I.E.E.M. l-ar fi moștenit pe acesta este fără suport probator și nu poate fi

primită.

În ceea ce privește apărarea recurenților

potrivit căreia imobilul fiind construit în timpul căsătoriei ar fi dobândit

caracterul de bun comun conform art. 4 din Decretul nr. 32/1954 este de

subliniat faptul că textul legal menționat se referă la bunurile pe care soții

le aveau la data intrării în vigoare a codului familie, or așa cum a rezultat

din dosar imobilul în litigiu nu se mai afla în patrimoniul lor la 31 ianuarie

1954 întrucât fusese naționalizat încă din anul 1950.

Mai mult, conform art. V din Decretul nr.

92/1950 imobilele proprietatea soțului, soției sau copiilor minori se consideră

ca aparținând unui singur proprietar în ceea ce privește aplicarea menționatului

decret astfel că este irelevant cauzei dacă în anexa la Decretul nr. 92/1950

imobilul a figurat doar pe numele unuia dintre soți.

În fine, la data naționalizării, I.N. nu

mai avea statutul de avocat pentru a putea figura în categoriile socio-profesionale

exceptate de la naționalizare (f.67 dos.nr. 14184/2000) iar în ceea ce o

privește pe soția sa I.E. aceasta figura cu moșia din com. Coțofenii din Dos de

la care, în anul 1945, s-a expropriat o suprafață de 50 ha. teren arabil, iar

ulterior în anul 1949, în plasa Breasta s-au mai expropriat pe numele N. și E.I.

încă 51,81 ha. (f.124 dos.nr.9970/1999).

Astfel fiind, trecerea imobilului în

discuție în patrimoniul statului apare ca fiind făcută în baza art. I din

Decretul nr. 92/1950.

În cauză nu sunt incidente nici

prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și

regimul juridic al acesteia întrucât a intrat în vigoare la 24 noiembrie 1998

posterior promovării acțiunii ce a avut loc la 13 aprilie 1998.

Iată de ce, succesorii legali ai

autorului I.N., pârâții I.F.C., I.A.R., P.N.S.M. și D.L.G. au înțeles să

beneficieze de dispozițiile Legii nr. 112/1995, sens în care s-au adresat

Comisiei județene de pe lângă Consiliul județean Dolj obținând hotărârea nr. 254

din 9 mai 1996 prin care le-au fost acordate, pentru imobilul din Craiova,

despăgubirile prevăzute în anexa la hotărâre (f.55 dos. nr. 7614/1998).

Astfel fiind, pentru considerentele deja

expuse, corect instanțele au respins acțiunea în revendicare promovată de

autoarea P.P.R. și continuată de succesorii acesteia S.V. și S.N.D.

Pe de altă parte, este de semnalat și

faptul că cel ce formulează o acțiune în revendicarea unui bun imobil trebuie

să aibă calitatea de a pretinde dreptul reclamat adică să fie proprietarul bunului

respectiv.

Din această perspectivă, moștenitorul în

virtutea calității sale de continuator al persoanei defunctului poate revendica

imobilul succesoral.

Dacă însă, sunt mai mulți moștenitori,

cât timp durează starea de indiviziune, unul din moștenitori nu poate introduce

singur acțiunea în revendicare ci numai împreună cu ceilalți moștenitori,

aceasta întrucât acțiunea în revendicare presupune un drept exclusiv și absolut

asupra bunului revendicat.

Din această perspectivă, chiar în ipoteza

susținută de recurenți potrivit căreia autoarei lor I.E.E.M. i-ar fi revenit o

cotă de ½ din imobilul în dispută ca bun comun, încă acțiunea lor în

revendicare nu putea fi primită, avându-se în vedere regula unanimității deja

expusă, din moment ce ceilalți coindivizari, moștenitorii lui I.N. nu au

înțeles să li se alăture în acest sens.

Prin urmare și capătul de cerere vizând

constatarea nulității absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare

încheiate de stat cu subdobânditorii P.I. și P.N. a fost corect respins.

Față de cele ce preced recursul urmează a

fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanții S.V. și S.N.D. împotriva deciziei nr. 66 din 3 aprilie 2001 a

Curții de Apel Craiova, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie

2005.