ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4593/2004

Asupra recursului în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele : P.Ș. și P.I. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P.C.F.S. Dolj, Consiliul local al municipiului Craiova, R.A.A.P.D.F.L. Dolj și Curtea de Conturi a României, Direcția de control financiar a județului Dolj, pentru a fi obligați pârâții să le restituie și să le lase în liniștită posesie și pașnică folosință, imobilul construit și neconstruit situat în Craiova. În motivarea acțiunii reclamanții au susținut că imobilul în litigiu a aparținut bunicului lor P.G. și se compune din teren în suprafață de 1498 mp pe care sunt amplasate două construcții, una principală cu demisol și etaj în care funcționează Curtea de Conturi situată pe str. B., fosta K.M.

și o altă construcție mai mică, cu parter și etaj aflată pe str. F. și care se află în administrarea R.A.A.P.D.F.L. Dolj. Au mai precizat reclamanții că imobilul în discuție a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 deși autorul reclamantelor nu se regăsea în anexele la decret în care figura o altă persoană la poziția 320 și anume P.I., deci fără titlu. În schimb, reclamanții au evidențiat că P.G. a fost condamnat politic în anul 1948 în lotul „Istrate Micescu și alții” la o pedeapsă de 5 ani muncă silnică și 5 ani degradare civică, ocazie cu care imobilul din litigiu i-a fost luat fără nici o formă legală ulterior însă, prin decizia nr. 2317 din 22 septembrie 1995 Curtea Supremă de Justiție, secția penală, l-a achitat, astfel că în cauză erau aplicabile și dispozițiile H.G.

nr. 11/1997. În dosar a intervenit în interesul pârâților, M.M.E. chiriaș, în construcția din Craiova, conform contractului de închiriere nr. 1687 din 25 august 1999 încheiat cu R.A.A.D.P.F.L. Craiova, motivat de faptul că în această calitate este îndrituit a cumpăra conform Legii nr. 112/1995 apartamentul ce îl deține cu chirie și prin urmare a solicitat respingerea acțiunii întrucât reclamanții nu și-au probat susținerile. Tribunalul Dolj, secția civilă, prin sentința nr. 721 din 9 noiembrie 2000 a declinat competența de soluționare a acțiunii în revendicare în favoarea Judecătoriei Craiova reținând că valoarea economică a bunului în discuție nu are caracter litigios, iar reclamanții nu au precizat respectiva valoare și nici nu aveau această obligație în raport de dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 astfel că în cauză erau incidente prevederile art. 1 pct. 1 C. proc.

civ. Judecătoria Craiova, prin sentința civilă nr. 5231 din 2 aprilie 2001 a respins acțiunea reclamanților față de pârâta D.G.F.P.C.F.S. Dolj. Aceeași instanță a admis acțiunea împotriva pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Consiliul Local al Municipiului Craiova, Curtea de Conturi București și R.A.A.D.P.F.L. Craiova. Au fost obligați pârâții menționați să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul compus din clădire principală cu demisol, parter, etaj și un corp de clădire-anexă și teren aferent în suprafață de 1448 mp situat în Craiova, str. K.M., respectiv C.D.F. A respins cererea de intervenție accesorie.

Instanța a reținut că imobilul în litigiu a aparținut autorului reclamanților și a fost preluat de stat fără titlu valabil întrucât acesta nu figura în anexa la Decretul nr. 92/1950 și prin urmare chiar dacă clădirea principală în care își desfășoară activitatea Curtea de Conturi se încadra în anexa la Legea nr. 213/1998, statul nu a dobândit un drept de proprietate în regim de drept public asupra acesteia astfel că acțiunea în revendicare era admisibilă. Tribunalul Dolj, secția civilă, prin decizia nr. 3342 din 25 octombrie 2001 a admis apelurile declarate de Curtea de Conturi a României, Consiliul local al municipiului Craiova, R.A.A.D.P.F.L. Craiova, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P.C.F.S.

Dolj și de către intervenientul M.E.M. împotriva sentinței civile nr. 5231 din 2 aprilie 2001 a Judecătoriei Craiova pe care a schimbat-o în sensul că a respins acțiunea reclamanților. De asemenea, a admis cererea de intervenție accesorie formulată de M.E.M. Instanța de apel a stabilit că în raport de actele noi depuse de pârâți din care rezulta că autorul reclamanților a fost moșier expropriat cu ocazia reformei agrare, acesta se încadra în dispozițiile art. I din Decretul nr. 92/1950 și prin urmare imobilul revendicat a intrat cu titlu valabil în proprietatea statului astfel că restituirea acestuia în natură nu era posibilă, sens în care statuau și dispozițiile Legii nr. 10/2001. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 1247 din 8 mai 2002 a admis recursul declarat de reclamanții P.Ș.

și P.I. împotriva deciziei nr. 3342 din 25 octombrie 2001 a Tribunalului Dolj pe care a modificat-o în sensul că a respins apelurile declarate de pârâți. În motivarea soluției instanța de recurs a invocat dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia pentru a reține că statul nu avea un titlu valid de proprietate asupra imobilului în litigiu întrucât în listele anexă la Decretul nr. 92/1950 la poz. 320 nu figura adevăratul proprietar G.P.P. și nici imobilul din Craiova, iar înscrisurile prezentate în apel, respectiv tabelul cu imobilele aflate în administrarea fostului I.R.C.F.L. Craiova și respectiv certificatul nr. 4956 din 11 noiembrie 1992 emis de Arhivele statului nu puteau suplini respectivele liste.

S-a mai reținut că reclamanților le-a fost recunoscută calitatea de moștenitori ai defunctului G.P. prin hotărârea nr. 445/1995 a Comisiei județene de aplicare a Legii nr. 112/1995 iar faptul că acestora li s-au acordat despăgubiri nu însemna că nu erau îndrituiți să promoveze acțiunea în revendicare. În contra menționatelor hotărâri, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare considerând că au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii și totodată erau vădit netemeinice. Astfel, s-a susținut că instanțele au abdicat de la principiul rolului activ consacrat de art. 129 alin. (5) C. proc.

civ. și au procedat la soluționarea cauzei fără să solicite chiar din oficiu, Secretariatului General al Guvernului României, eliberarea extraselor din listele anexă la Decretul nr. 92/1950 cuprinzând tabelul imobilelor naționalizate în județul Dolj, caz în care ar fi constatat că imobilul revendicat a fost naționalizat cu titlu, întrucât figura la poz. 5970 pe numele P.F. În acest sens a fost atașată recursului în anulare o listă anexă a Decretului nr. 92/1950 în care la poziția 5970 figura P.F. cu 3 apartamente în Craiova str. K.M., str. M. și str. K. S-a conchis că în raport de acest act nou greșit instanța de recurs a înlăturat din ansamblul materialului probator certificatul nr. 4956 din 11 noiembrie 1992 emis de Direcția Generală a Arhivelor Statului, prin care se confirma faptul că P.G.

figura cu imobilul în cauză, în listele imobilelor naționalizate, definitivate în anul 1953. Pe cale de consecință s-a apreciat că instanțele au soluționat litigiul fără a examina incidența art. V și art. IX din Decretul nr. 92/1950 și fără a stabili cu certitudine regimul juridic al imobilelor atât la data naționalizării cât și în prezent. Recursul în anulare este fondat pentru motivele ce succed. Prin acțiune, reclamanții au susținut că imobilul revendicat era compus din teren în suprafață de 1498 mp pe care au fost edificate de către autorul P.G. două construcții una principală, cu demisol, parter și etaj în care își are sediul Curtea de Conturi și figurează în Craiova, str. B., fost K.M.

și o a doua mai mică, cu parter și etaj ce apare situată pe str. F. aflată în administrarea R.A.A.P.D.F.L. Dolj. Expertiza tehnică efectuată în cauză pentru individualizarea imobilului și indicarea vecinătăților a confirmat existența celor două construcții cât și amplasamentul lor, iar cu privire la teren a constatat că are o suprafață de cca 2931 mp determinată prin metode geometrice și nu prin măsurători pe baze topografice sau geodezice (dosar nr. 6965/1999). Din ansamblul probelor administrate a rezultat că imobilul în litigiu a aparținut autorului reclamanților P.G.(dosar nr. 6965/2000, dos nr. 7824/2001) aspect de altfel necontestat în cauză. De asemenea, reclamanții au probat și că sunt nepoții de fiu ai proprietarului inițial P.G.

și că tatăl lor P.D.Ș. era singurul moștenitor acceptant al succesiunii autorului P.G. potrivit certificatului de moștenitor nr. 559 din 27 iulie 1996 (dosar nr. 1971/2003) și că la rândul lor au acceptat moștenirea rămasă de la P.D.Ș. decedat la 1 ianuarie 1997 conform certificatului de moștenitor nr. 192 din 19 mai 1997 (dos. nr. 1971/2003). Instanțele de fond și de recurs au reținut că imobilul revendicat a fost preluat de stat fără un titlu valid de proprietate întrucât în listele anexă la Decretul nr. 92/1950 nu figura adevăratul proprietar G.P. și nici imobilul situat în Craiova, iar tabelul cu imobilele aflate în administrarea fostului I.R.C.F.L. Craiova (dos. nr. 6965/1999) și certificatul nr. 4956 din 11 noiembrie 1992 emis de Direcția Generală a Arhivelor Statului (dosar nr. 6965/1999) în care se făcea mențiunea că respectivul imobil a fost inclus în listele anexe ale Decretului nr. 92/1950 în anul 1953 pe numele autorului P.G.

nu puteau constitui dovezi în sensul că imobilul ar fi fost naționalizat menționatele înscrisuri nefiind de natură a suplini anexele la Decretul nr. 92/1950. S-a decis astfel că statul nu putea invoca dobândirea dreptului de proprietate prin naționalizare. Recursul în anulare reproșează instanțelor lipsa de rol activ în stabilirea certă a titlului în baza căruia statul a preluat imobilul în discuție și anexează ca act nou o listă anexă la Decretul nr. 92/1950 unde la poziția 5970 figurează P.F. cu trei apartamente, în Craiova, str. K.M., str. M., str. M.K. Din această perspectivă, au fost invocate prevederile art. V din Decretul nr. 92/1950 potrivit cărora imobilele proprietatea soțului, soției sau copiilor minori se consideră ca aparținând unui singur proprietar în ceea ce privește aplicarea menționatului decret și s-a conchis că P.F.

care figurează la poziția 5970 din lista anexă era soția autorului P.G. ceea ce făcea ca preluarea imobilului de către stat să se fi realizat în temeiul unui titlu valabil. Cum actul nou anexat recursului în anulare nu a fost avut în vedere de instanțe la pronunțarea soluțiilor astfel încât s-a reținut că numai reclamanții au prezentat un titlu de proprietate cu privire la imobilul revendicat, se impune casarea hotărârilor atacate și rejudecarea pricinii, urmând a se proceda la compararea titlului reclamanților cu cel indicat a fi titlul statului urmând a se decide care dintre ele este preferabil. Cu ocazia rejudecării urmează a se clarifica și care parte din cele două clădiri aparținând autorului P.G.

a fost înscrisă la poziția 5970 din listele anexă la Decretul nr. 92/1950 cât timp în anexă se face vorbire de 3 apartamente la trei adrese diferite dintre care două figurează în București. Totodată urmează a se clarifica și întinderea terenului revendicat. Față de cele ce preced, recursul în anulare urmează a fi admis, a casa hotărârile atacate și a trimite cauza la Judecătoria Timișoara pentru rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Cu majoritate de voturi, Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei nr. 1247 din 8 mai 2002 a Curții de Apel Timișoara secția civilă, a deciziei nr. 3342 din 25 octombrie 2001 a Tribunalului Dolj, secția civilă, și a sentinței civile nr. 5231 din 21 aprilie 2001 a Judecătoriei Craiova. Casează hotărârile atacate și trimite cauza Judecătoriei Timișoara pentru rejudecare. Cu opinia separată a domnului judecător în sensul respingerii recursului în anulare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 iunie 2004.

OPINIE SEPARATĂ

Nu împărtășim soluția îmbrățișată de majoritatea judecătorilor care au constituit completul de judecată, în sensul admiterii recursului în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei nr. 1247 din 8 mai 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a deciziei nr. 3342 din 25 octombrie 2001 a Tribunalului Dolj, secția civilă, și a sentinței civile nr. 5231 din 21 aprilie 2001 a Judecătoriei Craiova, pe care le-a casat și a trimis cauza la Judecătoria Timișoara în vederea rejudecării.

Prin recursul în anulare, hotărârile pronunțate în cauză sunt considerate ca fiind pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond pentru următoarele motive: - greșit s-a considerat că preluarea imobilului în litigiu, revendicat de reclamanți, s-a făcut fără titlu valabil câtă vreme el a fost preluat de la P.F., soția autorului P.G., aceasta figurând la poziția nr. 5970 din lista anexă a Decretului nr. 92/1950 privind imobilele naționalizate, întocmită pentru municipiul București, măsura fiind conformă cu art. V din Decretul nr. 92/1950. - instanțele au nesocotit prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., ele fiind datoare să dea dovadă de rol activ și să solicite din oficiu Secretariatului General al Guvernului României eliberarea extraselor din listele anexă la Decretul nr. 92/1950 cuprinzând tabelul imobilelor naționalizate în județul Dolj.

- instanțele au nesocotit prevederile art. XI din Decretul nr. 92/1950 astfel cum a fost modificat prin Decretul nr. 524/1955 [nu cum nepermis se menționează în motivarea recursului ca fiind vorba de Decretul nr. 524/1950) în baza căruia Consiliul de Miniștri putea face completarea sau modificarea listelor anexe prevăzute în art. I alin. (4) din Decretul nr. 92/1950].

La rândul ei, Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat în opinia majorității completului de judecată că recursul în anulare este fondat pentru următoarele motive: - deși din ansamblul probelor administrate în cauză rezultă că imobilul în litigiu a aparținut autorului reclamanților P.G., aspect de altfel necontestat în cauză, iar reclamanții au probat că sunt moștenitorii acestuia, în calitate de nepoți de fiu, instanțele de fond și de recurs reținând că imobilul revendicat a fost preluat de stat fără un titlu valabil în sensul prevederilor Decretului nr. 92/1950, din actul nou anexat recursului în anulare rezultă că și statul prezintă un titlu de proprietate care nu a fost avut în vedere de instanțe la pronunțarea soluțiilor recurate.

- că față de acest act se impune casarea hotărârilor atacate și rejudecarea pricinii, urmând a se proceda la compararea titlurilor reclamanților cu cel indicat a fi titlul statului și a se decide apoi care dintre ele este preferabil. Se dă îndrumarea instanței care va rejudeca pricina să clarifice și care parte din cele două clădiri aparținând autorului P.G. a fost înscrisă la poziția 5970 din lista anexă la Decretul nr. 92/1950, precum și întinderea terenului revendicat.

Consider că înscrisurile depuse la dosar odată cu recursul în anulare, dar și actele normative invocate ca temei de drept pentru preluarea cu titlu de către stat a imobilului revendicat, nu pot face dovada dreptului de proprietate al Statului, pentru următoarele considerente: 1. Principiul de bază care guvernează aplicarea legii (în sensul că norma de drept) în timp, ne spune că normele juridice intră în vigoare de la data aducerii lor la cunoștința publică, care coincide cu data publicării normei, cu excepția situației când însuși actul normativ respectiv prevede o dată ulterioară de intrare în vigoare. Acest principiu dă eficiență deplină adagiului nemo censetur ignorare legem , adică odată făcută publică legea, nimeni nu se mai poate scuza invocând necunoașterea ei.

Acest principiu este prevăzut și în art. 56 din Constituția de la 1948, care dispune fără echivoc că legea “se publică în Monitorul Oficial. Legea intră în vigoare la termenul arătat în cuprinsul ei sau a treia zi după publicare în Monitorul Oficial”. Așa fiind, este fără echivoc, față de prevederea constituțională, că nepublicarea legii în Monitorul Oficial, atrage în toate cazurile ineficacitatea legii, ea neputând produce efecte față de subiectele cărora se adresează. Principiul arătat se aplică în mod identic și în situația actelor normative însoțite de acte individuale de aplicare emise de același organ, cum este chiar cazul Decretului nr. 92/1950 privind naționalizarea unor imobile.

Astfel deși potrivit art. I alin. (4) listele anexe cuprinzând identificarea proprietarilor și imobilelor supuse naționalizării, făceau parte integrantă din decret, și au fost înregistrate la Cancelaria Consiliului de Miniștri sub nr. 543 din 14 aprilie 1950, iar conform art. XII decretul intra în vigoare pe data publicării lui, au fost publicate în Buletinul Oficial nr. 36 din 20 aprilie 1950 numai cele 12 articole, reprezentând partea normativă a acestuia. Nepublicarea listelor anexă ale decretului a viciat ansamblu naționalizării, deoarece, în toate situațiile nepublicarea actului individual de aplicare a unui act normativ cu care face corp comun, fiind emis de către același organ, atrage inexistența actului în totalitate dacă a fost edictat sub imperiul Constituției din 1948. Or, în Decretul nr. 90/1950 se face cu tărie sublinierea în art. I că “listele anexe fac parte integrantă din prezentul decret”.

Prin urmare, nepublicarea listelor anexe atrage sancțiunea lipsirii legii de orice efect și imposibilitatea listelor anexe de a constitui un temei pentru preluarea imobilelor de către stat, în toate cazurile prevăzute de legea nepublicată. Ele nu pot fi invocate ca titlu de proprietate al statului în eventualitatea unui litigiu ca cel de față, deoarece preluarea s-a făcut prin abuz care constă în aceea că acel presupus act normativ invocat ca titlu nu și-a produs niciodată efectele pentru care a fost adoptat, tocmai pentru că era absolut necesar ca în condițiile legii să fie adus la cunoștința publică. În concluzie sub acest prim aspect pe care ne fundamentăm opinia separată, preluarea de către stat a imobilului în litigiu s-a făcut în fapt, în lipsa unei reglementări legale, care să respecte chiar prevederile legilor în vigoare, specifice acelei perioade și deci, fostul proprietar al imobilului, P.G.

nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate, titlul său asupra imobilului respectiv nu a fost desființat, iar statul nu a putut dobândi un titlu de proprietate invocând prevederile Decretului nr. 92/1950. 2. Recursul în anulare ignoră și prevederile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acestuia, în care se menționează că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului. Din această perspectivă este de observat că Decretul nr. 92/1950 invocat în recursul în anulare ca temei al dreptului de proprietate al statului asupra imobilului în litigiu și a anexelor la decret ca titlu valabil de proprietate, este neconstituțional deoarece încalcă Constituția din 1948 încălcând în același timp art. 480-481 C. civ., lege organică de rang, din punct de vedere juridic, superior, decretului menționat. Astfel art. 8 din Constituția din 1948 consfințește principiul constituțional potrivit căruia proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege.

Art. 10 din aceeași Constituție stabilește că pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pa baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție, iar art. 11 statornicește că atunci când interesul general cere, mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice pot deveni proprietatea statului în condițiile prevăzute de lege. Or, nici un principiu din știința economiei, fie și politică și socialistă nu consideră că imobilul locuință despre care nici măcar nu se susține că a fost utilizat pentru a fi închiriat, poate fi asimilat mijloacelor de producție pentru a putea deveni proprietate de stat, în temeiul art. 11 din Constituția din 1948, prin naționalizare.

Cât despre prevederile art. 480-481 C. civ., principiile juridice consacrate de aceste texte sunt evidente, făcând superfluă o discuție privind forța lor juridică și consecințele încălcării lor prin acte juridice de rang inferior. Argumentele invocate sunt în concordanță cu normele juridice și principiile constituționale în vigoare la data aplicării Decretului 92/1950 și concluzionării că pe baza lor nu se poate invoca un titlu de proprietate pentru stat care să impună casarea cu trimitere în vederea comparării acestui „titlu” cu titlul de proprietate al autorului reclamanților. 3. Dincolo de considerațiile ce preced, din probele administrate în cauză rezultă că imobilul revendicat, proprietatea lui P.G.

nu a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950. Rezultă din dosar că P.G. a fost condamnat prin sentința nr. 1025/1948 pronunțată de Tribunalul Militar București pentru infracțiuni de uneltire împotriva statului și complot, făcând parte din celebrul dosar privind lotul „Istrate Micescu”. Cu certitudine, deși în dosar nu a fost depusă sentința de condamnare, că lui P.G. i s-a aplicat pe lângă pedeapsa cu muncă silnică și pedeapsa complimentară a confiscării averii, inclusiv a imobilului în litigiu. Ulterior, prin decizia penală nr. 2317 din 22 septembrie 1995, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, în urma unui recurs în anulare P.G. este achitat pentru infracțiunile pentru care a fost condamnat.

În aceste împrejurări, încă din anul 1948 imobilul, proprietatea lui P.G. a intrat în fapt în posesia statului, fiind preluat în mod abuziv și dat în folosință pentru sediul organizației de bază, în posesia căreia se afla la 18 decembrie 1948. Nici în tabelul anexă privind imobilele naționalizate în orașul Craiova în baza Decretului nr. 92/1950, P.G. nu apare cu imobile naționalizate, situație explicabilă, dacă avem în vedere arestarea lui mai înainte și condamnarea politică în anul 1948, când deja fusese deposedat în fapt de imobil. Că lui P.G. nu i-a fost naționalizat imobilul rezultă fără echivoc din înscrisul aflat la dosar nr. 7824/2001 al Tribunalului Dolj care privește „Propuneri de naționalizare conform Decretului nr. 92/1950 (lucrare din anul 1953, revizuită în anul 1958 – 1959) dos.

nr. 402/1953 și în care se menționează la poz. 399 că imobilul a fost preluat cu proces-verbal în 1950 și se propune legalizarea situației și menținerea regimului de naționalizare (imobil cu 7 apartamente, cu 30 de camere de locuit, plus dependințe în suprafață de 1498 m). În același sens este și „Procesul-verbal” încheiat la 23 iulie 1953 de Comisia Regională care a luat în discuție propunerea de naționalizare a imobilului din Craiova, str. K.M., proprietatea lui P.G., făcută de orașul Craiova și prin care se propune naționalizarea imobilului, dar și în actul intitulat „Referat din 8 ianuarie 1959 asupra completării dosarului de naționalizare conform Decretului nr. 92/1950 completat și modificat de Decretul nr. 524/1955” și în care se menționează propunerea comisiei regionale de aprobare a propunerii Comisiei orășenești de aplicare a Decretului nr. 92/1950 privind naționalizarea imobilului din Craiova str. K.M., proprietatea lui P.G.

(dosar nr. 1971/2003 al Înaltei Curți de Casație și Justiție). Din coroborarea acestor înscrisuri rezultă fără dubiu că în anul 1950 imobilul în litigiu, proprietatea lui G.P. nu a fost naționalizat, despre o eventuală naționalizare discutându-se și în anul 1959. Așa fiind mențiunea din anexa la Decretul nr. 92/1950 privind imobilele naționalizate din București și în care la poziția 5970 figurează persoana P.F. cu 3 apartamente naționalizate în Craiova !?!? nu poate fi reținută ca titlu de proprietate al statului pentru imobilul revendicat pentru care s-a considerat că se impune admiterea recursului în anulare și casarea hotărârilor pentru a se trimite dosarul în vederea rejudecării la instanța de fond în sensul comparării titlurilor de proprietate, respectiv titlul autorului reclamanților și titlul statului pentru a se stabili care este preferabil.

De altfel trebuie menționat și faptul că soția lui P.G. se numea P.F.Ș. iar persoana din anexa la decret menționată la poziția 5970 se numește P.F. !?, deci nu există identitate de nume (dosar 5958/2002 al Curții de Apel Timișoara). Pentru toate aceste considerente consider că recursul în anulare este nefondat și se impunea respingerea lui ca atare.