ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4593/2004

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4593/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele :

P.Ș. și P.I. au chemat în judecată Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P.C.F.S. Dolj, Consiliul local

al municipiului Craiova, R.A.A.P.D.F.L. Dolj și Curtea de Conturi a României,

Direcția de control financiar a județului Dolj, pentru a fi obligați pârâții să

le restituie și să le lase în liniștită posesie și pașnică folosință, imobilul

construit și neconstruit situat în Craiova.

În motivarea acțiunii reclamanții au

susținut că imobilul în litigiu a aparținut bunicului lor P.G. și se compune

din teren în suprafață de 1498 mp pe care sunt amplasate două construcții, una

principală cu demisol și etaj în care funcționează Curtea de Conturi situată pe

str. B., fosta K.M. și o altă construcție mai mică, cu parter și etaj aflată pe

str. F. și care se află în administrarea R.A.A.P.D.F.L. Dolj.

Au mai precizat reclamanții că imobilul

în discuție a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 deși autorul

reclamantelor nu se regăsea în anexele la decret în care figura o altă persoană

la poziția 320 și anume P.I., deci fără titlu.

În schimb, reclamanții au evidențiat că P.G.

a fost condamnat politic în anul 1948 în lotul „Istrate Micescu și alții” la o

pedeapsă de 5 ani muncă silnică și 5 ani degradare civică, ocazie cu care

imobilul din litigiu i-a fost luat fără nici o formă legală ulterior însă, prin

decizia nr. 2317 din 22 septembrie 1995 Curtea Supremă de Justiție, secția

penală, l-a achitat, astfel că în cauză erau aplicabile și dispozițiile H.G.

nr. 11/1997.

În dosar a intervenit în interesul pârâților,

M.M.E. chiriaș, în construcția din Craiova, conform contractului de închiriere

nr. 1687 din 25 august 1999 încheiat cu R.A.A.D.P.F.L. Craiova, motivat de

faptul că în această calitate este îndrituit a cumpăra conform Legii nr. 112/1995

apartamentul ce îl deține cu chirie și prin urmare a solicitat respingerea

acțiunii întrucât reclamanții nu și-au probat susținerile.

Tribunalul Dolj, secția civilă, prin

sentința nr. 721 din 9 noiembrie 2000 a declinat competența de soluționare a

acțiunii în revendicare în favoarea Judecătoriei Craiova reținând că valoarea

economică a bunului în discuție nu are caracter litigios, iar reclamanții nu au

precizat respectiva valoare și nici nu aveau această obligație în raport de

dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 astfel că în cauză erau

incidente prevederile art. 1 pct. 1 C. proc. civ.

Judecătoria Craiova, prin sentința civilă

nr. 5231 din 2 aprilie 2001 a respins acțiunea reclamanților față de pârâta

D.G.F.P.C.F.S. Dolj. Aceeași instanță a admis acțiunea împotriva pârâților

Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Consiliul Local al Municipiului

Craiova, Curtea de Conturi București și R.A.A.D.P.F.L. Craiova.

Au fost obligați pârâții menționați să

lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul compus

din clădire principală cu demisol, parter, etaj și un corp de clădire-anexă și

teren aferent în suprafață de 1448 mp situat în Craiova, str. K.M., respectiv

C.D.F.

A respins cererea de intervenție

accesorie.

Instanța a reținut că imobilul în litigiu

a aparținut autorului reclamanților și a fost preluat de stat fără titlu

valabil întrucât acesta nu figura în anexa la Decretul nr. 92/1950 și prin

urmare chiar dacă clădirea principală în care își desfășoară activitatea Curtea

de Conturi se încadra în anexa la Legea nr. 213/1998, statul nu a dobândit un

drept de proprietate în regim de drept public asupra acesteia astfel că

acțiunea în revendicare era admisibilă.

Tribunalul Dolj, secția civilă, prin

decizia nr. 3342 din 25 octombrie 2001 a admis apelurile declarate de Curtea de

Conturi a României, Consiliul local al municipiului Craiova, R.A.A.D.P.F.L.

Craiova, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P.C.F.S. Dolj

și de către intervenientul M.E.M. împotriva sentinței civile nr. 5231 din 2

aprilie 2001 a Judecătoriei Craiova pe care a schimbat-o în sensul că a respins

acțiunea reclamanților.

De asemenea, a admis cererea de

intervenție accesorie formulată de M.E.M.

Instanța de apel a stabilit că în raport

de actele noi depuse de pârâți din care rezulta că autorul reclamanților a fost

moșier expropriat cu ocazia reformei agrare, acesta se încadra în dispozițiile

art. I din Decretul nr. 92/1950 și prin urmare imobilul revendicat a intrat cu

titlu valabil în proprietatea statului astfel că restituirea acestuia în natură

nu era posibilă, sens în care statuau și dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă,

prin decizia nr. 1247 din 8 mai 2002 a admis recursul declarat de reclamanții P.Ș.

și P.I. împotriva deciziei nr. 3342 din 25 octombrie 2001 a Tribunalului Dolj

pe care a modificat-o în sensul că a respins apelurile declarate de pârâți.

În motivarea soluției instanța de recurs

a invocat dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 privind

proprietatea publică și regimul juridic al acesteia pentru a reține că statul

nu avea un titlu valid de proprietate asupra imobilului în litigiu întrucât în

listele anexă la Decretul nr. 92/1950 la poz. 320 nu figura adevăratul

proprietar G.P.P. și nici imobilul din Craiova, iar înscrisurile prezentate în

apel, respectiv tabelul cu imobilele aflate în administrarea fostului

I.R.C.F.L. Craiova și respectiv certificatul nr. 4956 din 11 noiembrie 1992

emis de Arhivele statului nu puteau suplini respectivele liste.

S-a mai reținut că reclamanților le-a

fost recunoscută calitatea de moștenitori ai defunctului G.P. prin hotărârea

nr. 445/1995 a Comisiei județene de aplicare a Legii nr. 112/1995 iar faptul că

acestora li s-au acordat despăgubiri nu însemna că nu erau îndrituiți să

promoveze acțiunea în revendicare.

În contra menționatelor hotărâri, în

temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., Procurorul General al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare considerând

că au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii și totodată erau vădit

netemeinice.

Astfel, s-a susținut că instanțele au

abdicat de la principiul rolului activ consacrat de art. 129 alin. (5) C. proc.

civ. și au procedat la soluționarea cauzei fără să solicite chiar din oficiu,

Secretariatului General al Guvernului României, eliberarea extraselor din

listele anexă la Decretul nr. 92/1950 cuprinzând tabelul imobilelor

naționalizate în județul Dolj, caz în care ar fi constatat că imobilul revendicat

a fost naționalizat cu titlu, întrucât figura la poz. 5970 pe numele P.F. În

acest sens a fost atașată recursului în anulare o listă anexă a Decretului nr. 92/1950

în care la poziția 5970 figura P.F. cu 3 apartamente în Craiova str. K.M., str.

M. și str. K.

S-a conchis că în raport de acest act nou

greșit instanța de recurs a înlăturat din ansamblul materialului probator

certificatul nr. 4956 din 11 noiembrie 1992 emis de Direcția Generală a

Arhivelor Statului, prin care se confirma faptul că P.G. figura cu imobilul în

cauză, în listele imobilelor naționalizate, definitivate în anul 1953.

Pe cale de consecință s-a apreciat că

instanțele au soluționat litigiul fără a examina incidența art. V și art. IX

din Decretul nr. 92/1950 și fără a stabili cu certitudine regimul juridic al

imobilelor atât la data naționalizării cât și în prezent.

Recursul în anulare este fondat pentru

motivele ce succed.

Prin acțiune, reclamanții au susținut că imobilul

revendicat era compus din teren în suprafață de 1498 mp pe care au fost

edificate de către autorul P.G. două construcții una principală, cu demisol,

parter și etaj în care își are sediul Curtea de Conturi și figurează în

Craiova, str. B., fost K.M. și o a doua mai mică, cu parter și etaj ce apare

situată pe str. F. aflată în administrarea R.A.A.P.D.F.L. Dolj.

Expertiza tehnică efectuată în cauză

pentru individualizarea imobilului și indicarea vecinătăților a confirmat

existența celor două construcții cât și amplasamentul lor, iar cu privire la

teren a constatat că are o suprafață de cca 2931 mp determinată prin metode

geometrice și nu prin măsurători pe baze topografice sau geodezice (dosar nr. 6965/1999).

Din ansamblul probelor administrate a

rezultat că imobilul în litigiu a aparținut autorului reclamanților P.G.(dosar

nr. 6965/2000, dos nr. 7824/2001) aspect de altfel necontestat în cauză.

De asemenea, reclamanții au probat și că

sunt nepoții de fiu ai proprietarului inițial P.G. și că tatăl lor P.D.Ș. era

singurul moștenitor acceptant al succesiunii autorului P.G. potrivit

certificatului de moștenitor nr. 559 din 27 iulie 1996 (dosar nr. 1971/2003) și

că la rândul lor au acceptat moștenirea rămasă de la P.D.Ș. decedat la 1

ianuarie 1997 conform certificatului de moștenitor nr. 192 din 19 mai 1997

(dos. nr. 1971/2003).

Instanțele de fond și de recurs au

reținut că imobilul revendicat a fost preluat de stat fără un titlu valid de proprietate

întrucât în listele anexă la Decretul nr. 92/1950 nu figura adevăratul

proprietar G.P. și nici imobilul situat în Craiova, iar tabelul cu imobilele

aflate în administrarea fostului I.R.C.F.L. Craiova (dos. nr. 6965/1999) și

certificatul nr. 4956 din 11 noiembrie 1992 emis de Direcția Generală a

Arhivelor Statului (dosar nr. 6965/1999) în care se făcea mențiunea că

respectivul imobil a fost inclus în listele anexe ale Decretului nr. 92/1950 în

anul 1953 pe numele autorului P.G. nu puteau constitui dovezi în sensul că

imobilul ar fi fost naționalizat menționatele înscrisuri nefiind de natură a

suplini anexele la Decretul nr. 92/1950.

S-a decis astfel că statul nu putea

invoca dobândirea dreptului de proprietate prin naționalizare.

Recursul în anulare reproșează

instanțelor lipsa de rol activ în stabilirea certă a titlului în baza căruia

statul a preluat imobilul în discuție și anexează ca act nou o listă anexă la

Decretul nr. 92/1950 unde la poziția 5970 figurează P.F. cu trei apartamente,

în Craiova, str. K.M., str. M., str. M.K.

Din această perspectivă, au fost invocate

prevederile art. V din Decretul nr. 92/1950 potrivit cărora imobilele

proprietatea soțului, soției sau copiilor minori se consideră ca aparținând

unui singur proprietar în ceea ce privește aplicarea menționatului decret și

s-a conchis că P.F. care figurează la poziția 5970 din lista anexă era soția

autorului P.G. ceea ce făcea ca preluarea imobilului de către stat să se fi

realizat în temeiul unui titlu valabil.

Cum actul nou anexat recursului în

anulare nu a fost avut în vedere de instanțe la pronunțarea soluțiilor astfel

încât s-a reținut că numai reclamanții au prezentat un titlu de proprietate cu

privire la imobilul revendicat, se impune casarea hotărârilor atacate și

rejudecarea pricinii, urmând a se proceda la compararea titlului reclamanților

cu cel indicat a fi titlul statului urmând a se decide care dintre ele este

preferabil.

Cu ocazia rejudecării urmează a se

clarifica și care parte din cele două clădiri aparținând autorului P.G. a fost

înscrisă la poziția 5970 din listele anexă la Decretul nr. 92/1950 cât timp în

anexă se face vorbire de 3 apartamente la trei adrese diferite dintre care două

figurează în București.

Totodată urmează a se clarifica și

întinderea terenului revendicat.

Față de cele ce preced, recursul în

anulare urmează a fi admis, a casa hotărârile atacate și a trimite cauza la Judecătoria

Timișoara pentru rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Cu

majoritate de voturi,

Admite recursul în anulare declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție împotriva deciziei nr. 1247 din 8 mai 2002 a Curții de Apel Timișoara

secția civilă, a deciziei nr. 3342 din 25 octombrie 2001 a Tribunalului Dolj,

secția civilă, și a sentinței civile nr. 5231 din 21 aprilie 2001 a

Judecătoriei Craiova.

Casează hotărârile atacate și trimite

cauza Judecătoriei Timișoara pentru rejudecare.

Cu opinia separată a domnului judecător

în sensul respingerii recursului în anulare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 17 iunie 2004.

OPINIE SEPARATĂ

Nu împărtășim soluția îmbrățișată de majoritatea

judecătorilor care au constituit completul de judecată, în sensul admiterii

recursului în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei nr. 1247 din 8 mai 2002

a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a deciziei nr. 3342 din 25 octombrie

2001 a Tribunalului Dolj, secția civilă, și a sentinței civile nr. 5231 din 21

aprilie 2001 a Judecătoriei Craiova, pe care le-a casat și a trimis cauza la

Judecătoria Timișoara în vederea rejudecării.

Prin recursul în anulare, hotărârile

pronunțate în cauză sunt considerate ca fiind pronunțate cu încălcarea

esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond

pentru următoarele motive:

- greșit s-a considerat că preluarea

imobilului în litigiu, revendicat de reclamanți, s-a făcut fără titlu valabil

câtă vreme el a fost preluat de la P.F., soția autorului P.G., aceasta figurând

la poziția nr. 5970 din lista anexă a Decretului nr. 92/1950 privind imobilele

naționalizate, întocmită pentru municipiul București, măsura fiind conformă cu

art. V din Decretul nr. 92/1950.

- instanțele au nesocotit prevederile

art. 129 alin. (5) C. proc. civ., ele fiind datoare să dea dovadă de rol activ

și să solicite din oficiu Secretariatului General al Guvernului României

eliberarea extraselor din listele anexă la Decretul nr. 92/1950 cuprinzând

tabelul imobilelor naționalizate în județul Dolj.

- instanțele au nesocotit prevederile

art. XI din Decretul nr. 92/1950 astfel cum a fost modificat prin Decretul nr. 524/1955

[nu cum nepermis se menționează în motivarea recursului ca fiind vorba de

Decretul nr. 524/1950) în baza căruia Consiliul de Miniștri putea face

completarea sau modificarea listelor anexe prevăzute în art. I alin. (4) din

Decretul nr. 92/1950].

La rândul ei, Înalta Curte de Casație și

Justiție a considerat în opinia majorității completului de judecată că recursul

în anulare este fondat pentru următoarele motive:

- deși din ansamblul probelor

administrate în cauză rezultă că imobilul în litigiu a aparținut autorului

reclamanților P.G., aspect de altfel necontestat în cauză, iar reclamanții au

probat că sunt moștenitorii acestuia, în calitate de nepoți de fiu, instanțele

de fond și de recurs reținând că imobilul revendicat a fost preluat de stat

fără un titlu valabil în sensul prevederilor Decretului nr. 92/1950, din actul

nou anexat recursului în anulare rezultă că și statul prezintă un titlu de proprietate

care nu a fost avut în vedere de instanțe la pronunțarea soluțiilor recurate.

- că față de acest act se impune casarea

hotărârilor atacate și rejudecarea pricinii, urmând a se proceda la compararea

titlurilor reclamanților cu cel indicat a fi titlul statului și a se decide

apoi care dintre ele este preferabil.

Se dă îndrumarea instanței care va

rejudeca pricina să clarifice și care parte din cele două clădiri aparținând

autorului P.G. a fost înscrisă la poziția 5970 din lista anexă la Decretul nr. 92/1950,

precum și întinderea terenului revendicat.

Consider că înscrisurile depuse la dosar

odată cu recursul în anulare, dar și actele normative invocate ca temei de

drept pentru preluarea cu titlu de către stat a imobilului revendicat, nu pot

face dovada dreptului de proprietate al Statului, pentru următoarele

considerente:

aplicarea legii (în sensul că norma de drept) în timp, ne spune că normele

juridice intră în vigoare de la data aducerii lor la cunoștința publică, care

coincide cu data publicării normei, cu excepția situației când însuși actul

normativ respectiv prevede o dată ulterioară de intrare în vigoare. Acest

principiu dă eficiență deplină adagiului

nemo censetur ignorare legem

,

adică odată făcută publică legea, nimeni nu se mai poate scuza invocând

necunoașterea ei.

Acest principiu este prevăzut și în art. 56

din Constituția de la 1948, care dispune fără echivoc că legea “se publică în

Monitorul Oficial. Legea intră în vigoare la termenul arătat în cuprinsul ei

sau a treia zi după publicare în Monitorul Oficial”.

Așa fiind, este fără echivoc, față de prevederea

constituțională, că nepublicarea legii în Monitorul Oficial, atrage în toate

cazurile ineficacitatea legii, ea neputând produce efecte față de subiectele

cărora se adresează.

Principiul arătat se aplică în mod

identic și în situația actelor normative însoțite de acte individuale de

aplicare emise de același organ, cum este chiar cazul Decretului nr. 92/1950

privind naționalizarea unor imobile. Astfel deși potrivit art. I alin. (4)

listele anexe cuprinzând identificarea proprietarilor și imobilelor supuse

naționalizării, făceau parte integrantă din decret, și au fost înregistrate la

Cancelaria Consiliului de Miniștri sub nr. 543 din 14 aprilie 1950, iar conform

art. XII decretul intra în vigoare pe data publicării lui, au fost publicate în

Buletinul Oficial nr. 36 din 20 aprilie 1950 numai cele 12 articole,

reprezentând partea normativă a acestuia. Nepublicarea listelor anexă ale

decretului a viciat ansamblu naționalizării, deoarece, în toate situațiile

nepublicarea actului individual de aplicare a unui act normativ cu care face

corp comun, fiind emis de către același organ, atrage inexistența actului în

totalitate dacă a fost edictat sub imperiul Constituției din 1948. Or, în

Decretul nr. 90/1950 se face cu tărie sublinierea în art. I că “listele anexe

fac parte integrantă din prezentul decret”.

Prin urmare, nepublicarea listelor anexe

atrage sancțiunea lipsirii legii de orice efect și imposibilitatea listelor

anexe de a constitui un temei pentru preluarea imobilelor de către stat, în

toate cazurile prevăzute de legea nepublicată.

Ele nu pot fi invocate ca titlu de

proprietate al statului în eventualitatea unui litigiu ca cel de față, deoarece

preluarea s-a făcut prin abuz care constă în aceea că acel presupus act

normativ invocat ca titlu nu și-a produs niciodată efectele pentru care a fost

adoptat, tocmai pentru că era absolut necesar ca în condițiile legii să fie

adus la cunoștința publică.

În concluzie sub acest prim aspect pe

care ne fundamentăm opinia separată, preluarea de către stat a imobilului în

litigiu s-a făcut în fapt, în lipsa unei reglementări legale, care să respecte

chiar prevederile legilor în vigoare, specifice acelei perioade și deci, fostul

proprietar al imobilului, P.G. nu și-a pierdut niciodată dreptul de

proprietate, titlul său asupra imobilului respectiv nu a fost desființat, iar

statul nu a putut dobândi un titlu de proprietate invocând prevederile

Decretului nr. 92/1950.

prevederile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acestuia, în care se

menționează că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al

unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada

6 martie 1945–22 decembrie 1989 dacă au intrat în proprietatea statului în

temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale

la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de

către stat. Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească

valabilitatea titlului.

Din această perspectivă este de observat

că Decretul nr. 92/1950 invocat în recursul în anulare ca temei al dreptului de

proprietate al statului asupra imobilului în litigiu și a anexelor la decret ca

titlu valabil de proprietate, este neconstituțional deoarece încalcă

Constituția din 1948 încălcând în același timp art. 480-481 C. civ., lege

organică de rang, din punct de vedere juridic, superior, decretului menționat.

Astfel art. 8 din Constituția din 1948

consfințește principiul constituțional potrivit căruia proprietatea particulară

și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege.

Art. 10 din aceeași Constituție

stabilește că pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pa

baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție, iar art. 11

statornicește că atunci când interesul general cere, mijloacele de producție,

băncile și societățile de asigurare, care sunt proprietate particulară a

persoanelor fizice sau juridice pot deveni proprietatea statului în condițiile

prevăzute de lege.

Or, nici un principiu din știința

economiei, fie și politică și socialistă nu consideră că imobilul locuință

despre care nici măcar nu se susține că a fost utilizat pentru a fi închiriat,

poate fi asimilat mijloacelor de producție pentru a putea deveni proprietate de

stat, în temeiul art. 11 din Constituția din 1948, prin naționalizare.

Cât despre prevederile art. 480-481 C.

civ., principiile juridice consacrate de aceste texte sunt evidente, făcând

superfluă o discuție privind forța lor juridică și consecințele încălcării lor

prin acte juridice de rang inferior.

Argumentele invocate sunt în concordanță

cu normele juridice și principiile constituționale în vigoare la data aplicării

Decretului 92/1950 și concluzionării că pe baza lor nu se poate invoca un titlu

de proprietate pentru stat care să impună casarea cu trimitere în vederea

comparării acestui „titlu” cu titlul de proprietate al autorului reclamanților.

din probele administrate în cauză rezultă că imobilul revendicat, proprietatea

lui P.G. nu a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950.

Rezultă din dosar că P.G. a fost

condamnat prin sentința nr. 1025/1948 pronunțată de Tribunalul Militar

București pentru infracțiuni de uneltire împotriva statului și complot, făcând

parte din celebrul dosar privind lotul „Istrate Micescu”.

Cu certitudine, deși în dosar nu a fost

depusă sentința de condamnare, că lui P.G. i s-a aplicat pe lângă pedeapsa cu

muncă silnică și pedeapsa complimentară a confiscării averii, inclusiv a

imobilului în litigiu. Ulterior, prin decizia penală nr. 2317 din 22 septembrie

1995, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, în urma unui recurs în anulare P.G.

este achitat pentru infracțiunile pentru care a fost condamnat.

În aceste împrejurări, încă din anul 1948

imobilul, proprietatea lui P.G. a intrat în fapt în posesia statului, fiind

preluat în mod abuziv și dat în folosință pentru sediul organizației de bază,

în posesia căreia se afla la 18 decembrie 1948.

Nici în tabelul anexă privind imobilele

naționalizate în orașul Craiova în baza Decretului nr. 92/1950, P.G. nu apare

cu imobile naționalizate, situație explicabilă, dacă avem în vedere arestarea

lui mai înainte și condamnarea politică în anul 1948, când deja fusese

deposedat în fapt de imobil.

Că lui P.G. nu i-a fost naționalizat

imobilul rezultă fără echivoc din înscrisul aflat la dosar nr. 7824/2001 al

Tribunalului Dolj care privește „Propuneri de naționalizare conform Decretului

nr. 92/1950 (lucrare din anul 1953, revizuită în anul 1958 – 1959) dos. nr. 402/1953

și în care se menționează la poz. 399 că imobilul a fost preluat cu

proces-verbal în 1950 și se propune legalizarea situației și menținerea

regimului de naționalizare (imobil cu 7 apartamente, cu 30 de camere de locuit,

plus dependințe în suprafață de 1498 m).

În același sens este și „Procesul-verbal”

încheiat la 23 iulie 1953 de Comisia Regională care a luat în discuție

propunerea de naționalizare a imobilului din Craiova, str. K.M., proprietatea

lui P.G., făcută de orașul Craiova și prin care se propune naționalizarea

imobilului, dar și în actul intitulat „Referat din 8 ianuarie 1959 asupra

completării dosarului de naționalizare conform Decretului nr. 92/1950 completat

și modificat de Decretul nr. 524/1955” și în care se menționează propunerea

comisiei regionale de aprobare a propunerii Comisiei orășenești de aplicare a

Decretului nr. 92/1950 privind naționalizarea imobilului din Craiova str. K.M.,

proprietatea lui P.G. (dosar nr. 1971/2003 al Înaltei Curți de Casație și

Justiție).

Din coroborarea acestor înscrisuri

rezultă fără dubiu că în anul 1950 imobilul în litigiu, proprietatea lui G.P. nu

a fost naționalizat, despre o eventuală naționalizare discutându-se și în anul

1959.

Așa fiind mențiunea din anexa la Decretul

nr. 92/1950 privind imobilele naționalizate din București și în care la poziția

5970 figurează persoana P.F. cu 3 apartamente naționalizate în Craiova !?!? nu

poate fi reținută ca titlu de proprietate al statului pentru imobilul

revendicat pentru care s-a considerat că se impune admiterea recursului în

anulare și casarea hotărârilor pentru a se trimite dosarul în vederea

rejudecării la instanța de fond în sensul comparării titlurilor de proprietate,

respectiv titlul autorului reclamanților și titlul statului pentru a se stabili

care este preferabil.

De altfel trebuie menționat și faptul că

soția lui P.G. se numea P.F.Ș. iar persoana din anexa la decret menționată la

poziția 5970 se numește P.F. !?, deci nu există identitate de nume (dosar

5958/2002 al Curții de Apel Timișoara).

Pentru toate aceste considerente consider

că recursul în anulare este nefondat și se impunea respingerea lui ca atare.