ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2838/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

1332/ CA din 25 noiembrie 2003 de Tribunalul Alba, secția comercială și

contencios administrativ, a fost declinată în favoarea Judecătoriei Alba Iulia,

competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanta A.P.A.P.S. cu

sediul în București, împotriva pârâtei A.S.P. I. cu sediul în Alba Iulia, cu

motivarea că din interpretarea art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. modificat,

procesele și cererile în materie comercială a căror obiect are o valoare de sub

un miliard de lei se judecă de Judecătorie.

Judecătoria Alba Iulia prin

sentința civilă nr. 457 din 25 februarie 2004, a respins acțiunea formulată de

reclamanta A.P.A.P.S. București, împotriva pârâtei A.S.P. I. Alba Iulia.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut, în esență, că pârâta în calitate de cumpărător al

unor acțiuni de la F.P.S., conform clauzei contractuale nr. 8.8 lit. c), ca și

acționar, s-a obligat să asigure plata datoriilor SC I. SA către F.P.S.

Potrivit art. 1 și art. 2 lit. c) din Convenția nr. 312 din 21 iunie 1995, încheiată

între F.P.S. și SC I. SA suma de 300.000.000 lei pusă la dispoziție de către F.P.S.,

pentru restructurarea tehnologică, urma să fie recuperată din dividendele

suplimentare față de anul 1994, în perioada 1995-2000. Raportat la natura

prestației asumată de pârâtă prin art. 8.8 lit. c) din contract, s-a apreciat

caracterul unei obligații de mijloace, debitorul având îndatorirea de a pune în

valoare toate mijloacele de care dispune și întreaga sa diligență pentru a

obține un rezultat în favoarea reclamantei, respectiv plata datoriilor SC I.

SA. Pârâta nu și-a asumat o obligație de rezultat, în condițiile în care în

calitatea de acționar al SC I. SA nu poate garanta adoptarea unei hotărâri în

sensul plății datoriilor în cadrul adunării generale a acționarilor întrunite,

conform Legii nr. 31/1990.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția

comercială și de contencios administrativ, prin decizia civilă nr. 199/ A din 18

iunie 2004, a admis apelul formulat de reclamanta A.V.A.S., fostă A.P.A.P.S. și

în consecință a admis acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtei

intimatei A.S.P. I. Alba Iulia și a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei

suma de 300.000.000 lei, reprezentând fonduri pentru restructurare alocate în

baza convenției din 21 iunie 1995. De asemenea a fost respins capătul de cerere

pentru plata de daune cominatorii.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a stabilit că, în conformitate cu clauza 8.8 lit. c) din

contract, cumpărătoarea pârâtă, în calitatea de acționar al SC I. SA Alba Iulia,

s-a obligat să asigure plata de către societate a datoriei către fostul F.P.S.,

în prezent A.P.A.P.S., datorie rezultantă din contractul. Potrivit acestui

contract, obligația pârâtei este o obligație de rezultat, care nu a fost

executată, iar capătul de cerere din acțiunea principală privind plata daunelor

cominatorii a fost respins, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile legale în

acest sens, reclamanta apelantă putând pune în executare silită prezenta

hotărâre.

Împotriva deciziei civile nr.

199/ A din 18 iunie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția

comercială și de contencios administrativ, a promovat recurs pârâta A.S.P. I.

Alba, care a criticat această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate și

netemeinicie, sub aspectele că instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut,

deoarece cererea reclamantei A.P.A.P.S. nu a fot pentru „a da”, adică pentru

achitarea sumelor din convenție ci pentru a determina societatea pârâtă să-și

plătească datoriile față de A.P.A.P.S., precum și greșita interpretare a

obligației asumată la pct. 8.8 lit. c) din contract, fiind invocat ca temei de

drept al recursului dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

Intimata reclamantă A.V.A.S.

a depus întâmpinare, motivată în fapt și în drept prin care a cerut respingerea

recursului.

Înalta Curte, analizând

actele și lucrările dosarului, în raport de criticile formulate în cererea de

recurs, constată că acestea sunt întemeiate, recursul promovat de pârâta A.S.P.

I. Alba, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente.

Este de necontestat că

reclamanta A.P.A.P.S. prin cererea de chemare în judecată adresată Tribunalului

Alba, secția comercială și de contencios administrativ, înregistrată sub nr. 6111/2003,

a solicitat, în contradictoriu cu A.S.P. I., obligarea pârâtei la executarea

obligației contractuale asumată prin contractul de vânzare cumpărare de acțiuni

din 8 octombrie 1998, clauza 8.8. lit. c), în sensul să asigure plata

datoriilor SC I. SA Alba Iulia către F.P.S., în prezent A.P.A.P.S., în sumă de

300.000.000 lei, reprezentând fonduri pentru restructurare alocate societății

în baza convenției din 21 iunie 1995, precum și la plata daunelor cominatorii.

Pentru corecta stabilire a

situației de fapt și de drept, se impune cu necesitate abordarea și asigurarea

unei interpretări complete și integrale a clauzei contractuale stipulată în art.

8.8 lit. c) din contractul de vânzare cumpărare de acțiuni din 8 octombrie

comerciale, cumpărătorul se obligă să asigure plata datoriilor către F.P.S.

Instanța de fond a apreciat finalitatea obligației asumate de pârâtă ca fiind o

obligație de mijloace, iar instanța de apel a considerat aceiași obligație ca

fiind o obligație de a face și în același timp o obligație de rezultat.

Verificând clauza

contractuală care este stabilită de părți la pct. 8.8 lit. c) din contract,

apare evident că prin obligație, în sens larg, se înțelege, acel raport juridic

în conținutul căruia intră dreptul subiectului activ, denumit cu termen generic

creditor, de a cere subiectului pasiv denumit tot generic debitor și căruia îi

revine îndatorirea corespunzătoare, de a da, a face sau a nu face ceva, sub

sancțiunea constrângerii în caz de neexecutare de bună voie. Ca orice raport

juridic civil și raportul obligațional comportă sub aspectul structural al

obiectului o acțiune sau abstențiune concretă, la care este îndatorat subiectul

pasiv și îndreptățit subiectul activ, care poate consta fie într-o prestație

pozitivă, a da, a face ceva, fie într-o abținere, a nu face ceva la care, în

lipsa obligației asumate, subiectul pasiv ar fi fost îndreptățit. Raportat la

cadrul contractual expus anterior, în speță se consideră că obiectul raportului

obligațional este o obligație de a da, cu persistență în timp, după săvârșirea

actului generator de obligații, în sensul că pârâta s-a obligat să asigure

plata datoriilor către reclamantă.

Rezultă, din scurtele

considerații cuprinse în hotărârile judecătorești anterioare, că o analiză foarte

strictă, pornind de la premisa clasificării, după care unele obligații au ca

obiect final atingerea rezultatului prevăzut, iar altele de desfășurarea unei

activități cu prudența și diligența necesară, nu poate duce la concluzia, chiar

sub aspect probatoriu, că între cele două categorii de obligații nu există, în

esență deosebiri. Atât doctrina juridică cât și jurisprudența în materia

obligațiilor, au confirmat, că sub aspectele cele mai generale, se poate

susține că unele obligații sunt de rezultat iar alte obligații sunt de mijloace

(a se vedea pentru literatura juridică franceză, unde problema a fost pusă

prima dată, R.D., Traite des obligation, tome V nr. 1237, tome VI, nr. 599; G.M.,

P.R., Droit civil, vol.I, Paris 1961; T.R.P. și P.A., Teoria generală a

obligațiilor, Editura științifică, București; C.S. și C.B., Drept civil –

Teoria generală a obligațiilor). Din cele expuse, reiese că unul dintre

principalele aspecte ale distincției dintre obligațiile determinate (de

rezultat) și obligațiile de prudență și diligență (de mijloace) se situează pe

terenul probatoriu: în primul caz, neatingerea rezultatului dorit, ipso facto,

o dovadă a culpei debitorului, o prezumție de culpă a acestuia, iar neatingerea

rezultatului în cel de-al doilea caz, nu mai este, prin ea însăși, o dovadă a

culpei, ci revine creditorului sarcina de a dovedi în mod direct, împrejurarea

că debitorul nu a depus, pentru atingerea rezultatului preconizat, prudența și

diligența care erau obligatorii.

Contrar celor reținute în

decizia recurată, în cauză corect a apreciat instanța de fond, că în situația

în care au fost virate potrivit convenției din 21 iunie 1995, dividendele

suplimentare în măsura în care au fost obținute, nu se poate imputa pârâtei că

nu a săvârșit ceea ce era necesar și posibil pentru realizarea scopului

urmărit, astfel că prestația se consideră a fi executată. În condițiile Legii nr.

31/1990, cu modificările ulterioare, s-a probat că A.S.P. I. Alba, care deține

numai 35,49 din valoarea capitalului social al SC I. SA, nu poate în acest

procent să garanteze adoptarea unei hotărâri a A.G.A., prin care să fie plătite

datoriile către reclamantă.

Cadrul juridic și

argumentele expuse anterior, determină admiterea recursului declarat de pârâta

A.S.P. I. Alba, împotriva deciziei civile nr. 199/ A din 18 iunie 2004,

pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios

administrativ, urmând ca în temeiul art. 304 pct. 9, raportat la art. 312 pct. 3

C. proc. civ., să modifice decizia recurată și să respingă apelul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

pârâta A.S.P. I. Alba, împotriva deciziei nr. 199/ A din 18 iunie 2004 a Curții

de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, modifică

decizia recurată și respinge apelul, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință

publică, astăzi 13 mai 2005.