ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6215/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

La 26 noiembrie 2002, reclamanții

A.A. și N.D.I.M.C. au chemat în judecată pârâta Prefectura Municipiului

București, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța pârâta să fie

obligată la plata măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în

București, care a fost proprietatea mamei, respectiv bunicii reclamanților,

preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950 și apoi vândut potrivit Legii nr.

112/1995 chiriașilor.

În motivarea cererii, reclamanții au

mai arătat că ei sunt singurii moștenitori ai proprietarei inițiale și au

notificat pârâta, care nu a răspuns în termenul legal. În drept reclamanții au

invocat prevederile Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 1790 din 18

decembrie 2002, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a

admis acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâta Prefectura

Municipiului București și pârâta a fost obligată la plata către reclamanți a

sumei de 4.940.216.000 lei cu titlu de despăgubiri constând în contravaloarea

imobilului situat în București.

S-a reținut în considerentele

hotărârii că prin actul de adjudecare nr. 1905/1928 numita C.C. a dobândit

dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, imobil care a

trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.

Calitatea de moștenitori a

reclamanților după defuncta C.C. a fost dovedită cu certificatele de moștenitor

nr. 328 din 25 septembrie 1997 și nr. 95 din 7 noiembrie 2001.

Din expertiza efectuată în cauză a

rezultat că imobilul se compune din 5 apartamente înstrăinate chiriașilor în

condițiile Legii nr. 112/1995, situație în care, conform art. 18 din Legea nr.

10/2001, reclamanților în calitate de persoane îndreptățite li se cuvin măsuri

reparatorii prin echivalent, cuantumul acestora fiind stabilit prin raportul de

expertiză la 4.490.216.000 lei.

Întrucât pârâta nu a făcut

reclamanților oferta de restituire prin plata despăgubirilor bănești, deși a

fost notificată în acest sens, tribunalul, în baza art. 1 alin. (2), art. 2 și

art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a admis acțiunea și a obligat pârâta la

plata despăgubirilor bănești constând în valoarea imobilului.

Apelul declarat de pârâta Prefectura

Municipiului București împotriva sentinței a fost admis de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, care prin decizia civilă nr. 302 din 17 iunie

2003 a schimbat în tot sentința nr. 1790 din 18 decembrie 2002 pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, în sensul respingerii cererii ca

neîntemeiată.

În motivarea deciziei, instanța de

apel a reținut că pârâta nu are în administrare sau proprietate imobile, că

potrivit art. 37 din Legea nr. 10/2001competența pârâtei este de a primi

cererile de despăgubiri bănești, de a centraliza notificările și ofertele de

acordare a despăgubirilor bănești și de a le transmite Ministerului Finanțelor

Publice.

Prin acceptarea raportului de

expertiză tehnică extrajudiciară, fără a urma procedura prevăzută de Legea nr.

10/2001 pentru acordarea despăgubirilor, instanța de fond a încălcat

prevederile art. 38-40 din lege care reglementează competența și procedura de

stabilire și acordare a despăgubirilor bănești.

Potrivit art. 38 din lege,

stabilirea despăgubirilor este în sarcina comisiei interministeriale ce urmează

a fi constituită prin decizia primului-ministru.

Având în vedere că la dosar s-a

depus adresa Ministerului Finanțelor Publice nr. 14379 din 14 martie 2003

cuprinzând 19 notificări care urmează a fi înaintate de comisia

interministerială, printre care și cea formulată de intimata-reclamantă, curtea

de apel a apreciat că procedura de acordare a despăgubirilor bănești este în

curs de soluționare.

Împotriva deciziei pronunțate în

apel au declarat recurs reclamanții.

O primă critică este formulată cu

referire la motivarea deciziei, care în opinia recurenților este insuficientă

și neconvingătoare, iar cel de al doilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 304

pct. 9 C. proc. civ., constă în interpretarea greșită de instanța de apel a

prevederilor Legii nr. 10/2001, recurenții susțin că ei au apelat la un expert

autorizat pentru a determina valoarea despăgubirilor bănești și adresa

Ministerului Finanțelor Publice la care se referă decizia recurată este

ulterioară pronunțării hotărârii instanței de fond și nu poate fi invocată ca

motiv de apreciere a legalității și temeiniciei hotărârii instanței de fond.

Recursul declarat de reclamanți este

nefondat.

Potrivit art. 36 din Legea nr.

10/2001 „despăgubirile bănești se acordă conform prevederilor prezentului

capitol”, iar în capitol sunt incluse art. 36 până la 40, care nu reglementează

decât cadrul general în limitele căruia se vor stabili și plăti despăgubirile

bănești cuvenite persoanelor îndreptățite, întrucât art. 40 aduce precizarea că

„pe baza evaluării despăgubirilor bănești, în termen de un an de la expirarea

termenului de 12 luni prevăzut de lege pentru depunerea notificărilor, prin

lege specială se vor reglementa modalitățile, cuantumul și procedurile de

acordare a despăgubirilor bănești, care pot fi plafonate”.

Din interpretarea dispozițiilor

cuprinse în capitolul V din lege se desprinde concluzia că până la adoptarea

legii speciale la care se referă art. 40, prefecturile au competența de a

centraliza notificările care se adresează prefecturilor conform art. 36 alin.

(2), precum și ofertele de acordare a despăgubirilor prin deciziile sau

dispozițiile emise de unitățile deținătoare sau primării, conform art. 36 alin.

(3).

După centralizarea notificărilor și

a ofertelor de acordare a despăgubirilor bănești, prefecturile vor transmite

centralizatoarele, împreună cu materialele primite Ministerului Finanțelor

Publice, prevede art. 37 din lege.

Dispozițiile legale cuprinse în

capitolul V denumit „Măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de

despăgubiri bănești” și nici alte prevederi înscrise în Legea nr. 10/2001 nu

instituie pentru prefecturi obligația de a plăti persoanei îndreptățite

despăgubirile bănești și aceasta impune concluzia că măsura dispusă de prima

instanță, aceea de a obliga prefectura la plata despăgubirilor bănești este

nelegală, fără suport în reglementarea actuală a Legii nr. 10/2001.

Instanța de apel a făcut referire la

experții „atestați potrivit legii”, evocați în H.G. nr. 614/2001 privind

normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în vigoare la data

introducerii acțiunii, dar chiar dacă lucrarea de evaluare a imobilului a fost

efectuată în cauză de un expert autorizat, concluzia rămâne aceea că, fără un

text de lege care să oblige prefectura la plata despăgubirilor bănești,

hotărârea prin care s-a dispus plata este nelegală și întemeiat s-a decis

schimbarea ei.

Argumentul invocat de recurenți,

anume că adresa Ministerului Finanțelor Publice este ulterioară pronunțării

sentinței, nu schimbă concluzia mai sus enunțată, în sensul că prefectura nu

are de la lege abilitarea de a efectua plăți cu titlu de despăgubiri bănești

către persoanele îndreptățite.

Cu această motivare, care

completează argumentele expuse în considerentele deciziei atacate, se va

respinge ca nefondat recursul reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanții

A.A. și N.D.I.M.C. împotriva deciziei civile nr. 302 din 17 iunie 2003 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie

2004.