ÎCCJ, Decizia nr. 223/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1704 din 6 mai 2003, Judecătoria Focșani a admis acțiunea formulată de reclamantul F.V., a anulat titlurile de proprietate nr. 107540 din iunie 1998 și nr. 69432, emise de Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de pe lângă Prefectura Vrancea, a dispus emiterea unui nou titlu de proprietate pe numele reclamantului, moștenitor al defunctului F.C., pentru suprafața de 1.700 m 2 teren intravilan și 2,50 ha teren intravilan sau, în lipsă, cu o suprafață echivalentă în extravilan Odobești, situată în imediata apropiere, în condițiile art. 24 alin. (2) și art. 39 din Legea nr. 18/1991, republicată.

Prin aceeași hotărâre, instanța de fond a dispus ca la atribuirea efectivă a acestei din urmă suprafețe să se aibă în vedere dispozițiile art. 14 din Legea nr. 18/1991 și a respins cererea privind acordarea despăgubirilor, ca neîntemeiată. Tribunalul Vrancea, prin decizia nr. 376 din 10 iulie 2003, a admis apelul declarat de pârâta Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată de pe lângă Primăria Odobești, împotriva hotărârii primei instanțe, a desființat hotărârea atacată și, în fond, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea având ca obiect anulare titlu de proprietate, formulată de reclamantul F.V. Prin aceeași decizie, instanța de control judiciar a respins apelul declarat de reclamant împotriva aceleași sentințe și a luat act de renunțarea la capătul de cerere privind daunele cominatorii și morale.

Prin decizia nr. 1371/R din 7 noiembrie 2003, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul menționat împotriva deciziei pronunțate în apel. Petentul a formulat o cerere de revizuire a acestei din urmă hotărâri, întemeiată pe cazul de revizuire prevăzut în art. 322 pct. 7 C. proc. civ. Secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins cererea de revizuire, ca nefondată, reținând că nu sunt îndeplinite cerințele cazului de revizuire menționat. Împotriva deciziei pronunțate în soluționarea cererii de revizuire, reclamantul a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de nelegalitate prevăzute în art. 304 C. proc.

civ. Criticile formulate privesc greșita soluționare a cauzei, ca urmare a neadministrării probei cu expertiză topo și eronatei aprecieri a materialului probator administrat în cauză. Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”. În raport cu principiul statuat prin textul menționat, admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii. Or, potrivit art. 328 alin. (1) C. proc.

civ., hotărârea pronunțată în revizuire este supusă căilor de atac prevăzute pentru hotărârea revizuită. Așadar, în cazul contrarietății de hotărâri, recursul este admisibil, numai dacă a doua hotărâre a cărei anulare se cere, era și ea susceptibilă de recurs. Este de reținut în acest sens că, prin dispozițiile art. 328 alin. (2) C. proc. civ., în redactarea în vigoare la data pronunțării deciziei atacate, legiuitorul nu a statuat asupra posibilității declarării recursului în toate cazurile în care revizuirea se cere pentru contrarietate de hotărâri, ci a urmărit doar suprimarea căii de atac a apelului în acest caz. În cauză, Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin care secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra unei cereri de revizuire, întemeiată pe cazul prevăzut în art. 322 pct. 7 C. proc.

civ., în sensul că a constatat neîndeplinirea cerințelor prevăzute de acest text. Astfel, cererea de revizuire nu privea anularea unei hotărâri, dintre cele prevăzute de art. 322 C. proc. civ., potrivnică altei hotărâri definitive, pronunțată de o instanță egală în grad sau de grad diferit, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate, într-un alt proces, ci a hotărârii pronunțate în recurs, ca fiind potrivnică sentinței pronunțate la judecarea în fond a cauzei, în cadrul aceluiași proces. Hotărârea a cărei anulare s-a cerut, era irevocabilă și, în consecință, nesusceptibilă de reformare pe calea exercitării unui nou recurs. Se constată, așadar, că recursul declarat de revizuenta menționată nu este admisibil potrivit dreptului comun, ca urmare a neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 299 C. proc.

civ., cu referire la existența unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale, determinată, ca atare, de lege. De altfel, această concluzie dedusă pe cale de interpretare, cu referire la dispozițiile legii procesual-civile, în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate, este susținută de dispozițiile art. 328 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 56 din Legea nr. 219/2005, în vigoare la data soluționării căii de atac exercitate de revizuentul menționat, potrivit cărora hotărârile date în revizuire de Înalta Curte de Casație și Justiție sunt exceptate expres de la controlul judiciar, prin exercitarea recursului. Or, recunoașterea unei căi de atac în alte situații, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora, precum și al principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pe de altă parte, soluționarea prezentului recurs, ce nu privește o cauză soluționată în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, excede competenței atribuite Completului de 9 judecători, prin art. 22 din Legea nr. 304/2004. Or, normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege, sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României. Drept urmare, neobservarea acestora este sancționată cu nulitatea hotărârii judecătorești pronunțate cu nesocotirea lor. Așadar, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale, așa încât excepția invocată se constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de revizuentul F.V., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de revizuentul F.V. împotriva deciziei nr. 6488 din 19 noiembrie 2004, pronunțată de secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 8261/2003, ca inadmisibil. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2005.