ÎCCJ, Decizia nr. 223/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1704 din 6

mai 2003, Judecătoria Focșani a admis acțiunea formulată de reclamantul F.V., a

anulat titlurile de proprietate nr. 107540 din iunie 1998 și nr. 69432, emise

de Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra

terenurilor de pe lângă Prefectura Vrancea, a dispus emiterea unui nou titlu de

proprietate pe numele reclamantului, moștenitor al defunctului F.C., pentru

suprafața de 1.700 m

2

teren intravilan și 2,50 ha teren intravilan

sau, în lipsă, cu o suprafață echivalentă în extravilan Odobești, situată în

imediata apropiere, în condițiile art. 24 alin. (2) și art. 39 din Legea nr.

18/1991, republicată.

Prin aceeași hotărâre,

instanța de fond a dispus ca la atribuirea efectivă a acestei din urmă

suprafețe să se aibă în vedere dispozițiile art. 14 din Legea nr. 18/1991 și a

respins cererea privind acordarea despăgubirilor, ca neîntemeiată.

Tribunalul Vrancea, prin

decizia nr. 376 din 10 iulie 2003, a admis apelul declarat de pârâta Comisia

locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată de pe lângă Primăria

Odobești, împotriva hotărârii primei instanțe, a desființat hotărârea atacată

și, în fond, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea având ca obiect anulare titlu

de proprietate, formulată de reclamantul F.V.

Prin aceeași decizie,

instanța de control judiciar a respins apelul declarat de reclamant împotriva

aceleași sentințe și a luat act de renunțarea la capătul de cerere privind

daunele cominatorii și morale.

Prin decizia nr. 1371/R din

7 noiembrie 2003, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul menționat împotriva deciziei pronunțate în

apel.

Petentul a formulat o cerere

de revizuire a acestei din urmă hotărâri, întemeiată pe cazul de revizuire

prevăzut în art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Secția civilă și de

proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins

cererea de revizuire, ca nefondată, reținând că nu sunt îndeplinite cerințele

cazului de revizuire menționat. Împotriva deciziei pronunțate în soluționarea

cererii de revizuire, reclamantul a declarat recurs, fără a invoca nici unul

din cazurile de nelegalitate prevăzute în art. 304 C. proc. civ.

Criticile formulate privesc

greșita soluționare a cauzei, ca urmare a neadministrării probei cu expertiză

topo și eronatei aprecieri a materialului probator administrat în cauză.

Recursul este inadmisibil,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 129 din Constituția

României, revizuită, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate

și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.

În raport cu principiul statuat prin

textul menționat, admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință,

provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiționată de

exercitarea acesteia în condițiile legii.

Or, potrivit art. 328 alin.

(1) C. proc. civ., hotărârea pronunțată în revizuire este supusă căilor de atac

prevăzute pentru hotărârea revizuită.

Așadar, în cazul

contrarietății de hotărâri, recursul este admisibil, numai dacă a doua hotărâre

a cărei anulare se cere, era și ea susceptibilă de recurs.

Este de reținut în acest

sens că, prin dispozițiile art. 328 alin. (2) C. proc. civ., în redactarea în

vigoare la data pronunțării deciziei atacate, legiuitorul nu a statuat asupra

posibilității declarării recursului în toate cazurile în care revizuirea se

cere pentru contrarietate de hotărâri, ci a urmărit doar suprimarea căii de

atac a apelului în acest caz.

În cauză, Completul de 9

judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin care

secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție s-a pronunțat asupra unei cereri de revizuire, întemeiată pe cazul

prevăzut în art. 322 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că a constatat

neîndeplinirea cerințelor prevăzute de acest text.

Astfel, cererea de revizuire

nu privea anularea unei hotărâri, dintre cele prevăzute de art. 322 C. proc.

civ., potrivnică altei hotărâri definitive, pronunțată de o instanță egală în

grad sau de grad diferit, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane,

având aceeași calitate, într-un alt proces, ci a hotărârii pronunțate în

recurs, ca fiind potrivnică sentinței pronunțate la judecarea în fond a cauzei,

în cadrul aceluiași proces.

Hotărârea a cărei anulare

s-a cerut, era irevocabilă și, în consecință, nesusceptibilă de reformare pe

calea exercitării unui nou recurs.

Se constată, așadar, că

recursul declarat de revizuenta menționată nu este admisibil potrivit dreptului

comun, ca urmare a neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 299 C. proc.

civ., cu referire la existența unei hotărâri susceptibile de reformare pe

această cale, determinată, ca atare, de lege.

De altfel, această concluzie

dedusă pe cale de interpretare, cu referire la dispozițiile legii

procesual-civile, în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate, este

susținută de dispozițiile art. 328 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost

modificat prin art. I pct. 56 din Legea nr. 219/2005, în vigoare la data soluționării

căii de atac exercitate de revizuentul menționat, potrivit cărora hotărârile

date în revizuire de Înalta Curte de Casație și Justiție sunt exceptate expres

de la controlul judiciar, prin exercitarea recursului.

Or, recunoașterea unei căi

de atac în alte situații, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie

o încălcare a principiului legalității acestora, precum și al principiului

constituțional al egalității în fața legii și autorităților și, din acest

motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pe de altă parte,

soluționarea prezentului recurs, ce nu privește o cauză soluționată în primă

instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, excede

competenței atribuite Completului de 9 judecători, prin art. 22 din Legea nr.

304/2004.

Or, normele procesuale

privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în

limitele competenței atribuite prin lege, sunt de ordine publică, corespunzător

principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României.

Drept urmare, neobservarea

acestora este sancționată cu nulitatea hotărârii judecătorești pronunțate cu

nesocotirea lor.

Așadar, recursul nu este

admisibil nici potrivit legii speciale, așa încât excepția invocată se constată

a fi întemeiată.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de revizuentul

F.V., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de revizuentul F.V. împotriva deciziei nr. 6488 din 19 noiembrie 2004,

pronunțată de secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, în dosarul nr. 8261/2003, ca inadmisibil.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 septembrie 2005.