ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6243/2004

HOTĂRÂRE

11.11.2004

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2004
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6243/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 228 din 15 decembrie 2003, Curtea de Apel Timișoara a respins ca inadmisibil apelul declarat de debitoarea V.A.A. împotriva încheierii nr. 1734 din 12 noiembrie 2003, pronunțată de Judecătoria Caransebeș.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel Timișoara a reținut că prin încheierea nr. 1734 din 12 noiembrie 2003, Judecătoria Caransebeș a admis cererea formulată de creditorul T.C. împotriva debitoarei V.A.A. și a încuviințat executarea silită a sentinței civile nr. 3567/2002 a Judecătoriei Caransebeș.

Împotriva încheierii a declarat apel debitoarea V.A.A.

În motivarea apelului a arătat că, prin sentința care constituie titlu executoriu, a fost obligată la plata unei sulte de 758.920.031 lei, care reprezintă ½ din valoarea imobilului înscris în C.F. nr. 2083 Măru, pentru care s-a judecat cu T.C. în vederea sistării indiviziunii.

Debitoarea a arătat că pe teren nu este edificată nici o casă iar sulta la care putea fi obligată este de doar 2.476.831 lei, reprezentând contravaloarea cotei de 3/24 din terenul în suprafață de 539 mp.

Curtea de Apel Timișoara a pus în discuție excepția de admisibilitate și, pe cale de consecință, a respins apelul.

A reținut Curtea că potrivit art. 373

alin. (2) C. proc. civ., împotriva încheierii prin care s-a încuviințat executarea, legiuitorul nu a prevăzut nici o cale de atac, așa cum a făcut-o în cazul încheierii de respingere a cererii de investire cu formulă executorie, care poate fi atacată de către creditor cu recurs.

Mai reține Curtea că executarea silită nu se caracterizează prin existența unei instrucții propriu-zise și că, în momentul în care ajung în faza de executare silită, părțile au deja un titlu executoriu. Orice incident care apare în faza de executare silită poate face obiectul unei contestații la executare, în condițiile art. 399 și urm. C. proc. civ.

În ceea ce privește executarea silită, există un capitol distinct în Codul de procedură civilă iar căile de atac aplicabile în această fază a procesului civil sunt prevăzute de legiuitor pentru fiecare act de executare silită în parte.

Împotriva deciziei Curții de Apel Timișoara a declarat recurs debitoarea V.A.A.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ., debitoarea a susținut că a declarat recurs împotriva încheierii de încuviințare a executării și, la acea dată, potrivit art. 4 C. proc. civ., doar Înalta Curte de Casație și Justiție era competentă să soluționeze recursul. Se mai arată că încheierile pronunțate de judecătorii privind încuviințarea executării silite sunt supuse recursului conform art. 299 C. proc. civ.

Debitoarea mai formulează critici și în ceea ce privește titlul executoriu, susținând, în esență, că nu poate fi obligată la sultă în urma ieșirii din indiviziune asupra unei construcții care nu există în materialitatea sa.

Analizând recursul declarat, Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii.

Pe cale de consecință, recursul va fi privit ca fondat, dar sub următoarele aspecte:

Potrivit dispozițiilor art. 373

alin. (2) C. proc. civ., instanța încuviințează executarea silită prin încheiere dată în cameră de consiliu, fără citarea părților.

Încheierea dată de instanță este guvernată de regulile aplicabile procedurii necontencioase deoarece, conform art. 331 C. proc. civ., cererile pentru dezlegarea cărora este nevoie de mijlocirea instanței, fără să se urmărească stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană, sunt supuse dispozițiilor generale privind procedurilor necontencioase.

Or, în această materie, conform dispozițiilor art. 336 C. proc. civ., încheierea prin care se încuviințează cererea este executorie și supusă căilor de atac: apelul și recursul.

În ceea ce privește critica debitoarei, în sensul că în condițiile în care a declarat recurs împotriva încheierii de încuviințare a executării, singura instanță competentă să se pronunțe era Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta nu este întemeiată. Este adevărat că debitoarea și-a intitulat „recurs” calea de atac promovată dar Curtea de Apel a calificat-o ca apel și, așa cum s-a arătat, l-a respins ca inadmisibil. Prin urmare, calificând drept apel calea de atac, singura instanță competentă să se pronunțe era Curtea de Apel.

Față de cele mai sus arătate, decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a fost dată cu nesocotirea textelor de lege invocate, motiv pentru care, în temeiul art. 313 C. proc. civ., se va admite recursul, va fi casată decizia atacată și se va trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului.