ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6791/2004

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 537

din 9 decembrie 2003, Tribunalul Prahova i-a condamnat pe inculpații:

- F.D.I. la pedeapsa de 2

ani închisoare, pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor, prevăzut

de art. 20, raportat la art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen.,

art. 76 alin. (1) lit. b), alin. (2) și (3) C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71

și art. 64 C. pen.

- P.I. la pedeapsa de 2 ani

închisoare, pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor, prevăzută de

art. 20, raportat la art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen.,

art. 76 alin. (1) lit. b), alin. (2) și (3) C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71

și art. 64 C. pen.

S-a luat act că partea

vătămată M.C. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În baza art. 14 – art. 15 C.

pen., art. 998 – art. 999 C. civ. și art. 106 din O.U.G. nr. 150/2002,

inculpații au fost obligați în solidar la plata despăgubirilor civile în sumă

de 7.967.846 lei către partea civilă Spitalul Universitar de Urgență București

și în sumă de 4.369.704 lei către partea civilă C.A.S. a județului Prahova

(pentru Spitalul Județean de Urgență Ploiești).

S-a luat act că partea

vătămată S.A. Prahova nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.

În baza art. 191 C. proc.

pen., fiecare inculpat a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către

stat în sumă de câte 800.000 lei.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut, în fapt, următoarele:

La data de 16 aprilie 2003,

în timp ce se deplasa cu căruța pe o uliță a satului Stoenești, partea vătămată

M.C. a lovit cu biciul câinele inculpatului P.I. și a insultat-o pe soția

inculpatului F.D.I.

Aflând despre cele

întâmplate și fiind sub influența unei puternice tulburări provocate de

atitudinea părții vătămate, inculpații s-au deplasat după acesta la locuința

martorei G.V.A. și l-au lovit cu pumnii și picioarele, precum și cu pietre.

În urma agresiunii

exercitate asupra sa, partea vătămată a suferit leziuni traumatice care au

necesitat 70-80 zile de îngrijiri medicale, viața victimei fiind pusă în

primejdie (certificat medico-legal nr. 771 din 7 mai 2003 al Serviciului

medico-legal al județului Prahova).

Situația de fapt și

vinovăția inculpaților au fost stabilite pe baza materialului probator

administrat în cauză: plângerea și declarațiile părții vătămate, acte medico-legale,

declarațiile martorilor G.V.A., G.L., G.C., N.C., S.E., M.V., D.N.C., F.L.M.,

M.G.C., G.E., procese-verbale de confruntare, declarațiile inculpaților care au

avut o atitudine oscilantă, în timpul cercetării judecătorești susținând că

partea vătămată a căzut din căruță.

Curtea de Apel Ploiești,

prin decizia penală nr. 157 din 31 martie 2004, a respins, ca nefondat, apelul

inculpaților, dispunând obligarea acestora la plata cheltuielilor judiciare

către stat în sumă de câte 700.000 lei din care câte 400.000 lei reprezintă

onorariul apărătorului din oficiu.

Inculpații au solicitat, în

principal, achitarea în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) și art. 10

alin. (1) lit. d) C. proc. pen., iar în subsidiar, reindividualizarea

pedepselor aplicate.

Instanța de control judiciar

a constatat că faptele săvârșite de inculpați întrunesc elementele constitutive

ale tentativei la infracțiunea de omor, iar individualizarea pedepselor

aplicate s-a făcut în mod just, în concordanță cu dispozițiile art. 72 C. pen.

Împotriva acestei decizii

penale au declarat recurs inculpații F.D.I. și P.I., solicitând admiterea

acestora, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei pentru rejudecarea

apelurilor la Curtea de Apel Ploiești.

S-a susținut că inculpatului

F.D.I. i s-a încălcat dreptul la apărare în calea de atac a apelului,

neacordându-i-se termen pentru angajarea unui avocat ales.

Cât privește pe inculpatul

P.I., s-a învederat că acesta nu a intervenit decât pentru a despărți părțile

implicate în conflict, împrejurare confirmată de însăși partea vătămată, fiind

necesară administrarea de probe pentru a stabili situația de fapt.

Temeiul juridic al

recursurilor îl constituie dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 10,

17

1

, 21 C. proc. pen.

Examinând recursurile, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că acestea nu sunt fondate.

Din analiza actelor și

lucrărilor dosarului, Curtea constată că instanțele de judecată au stabilit în

mod corect situația de fapt și vinovăția inculpaților, dând încadrarea juridică

legală și temeinică faptelor săvârșite de aceștia.

Chiar dacă partea vătămată

M.C. a revenit la declarațiile inițiale, susținând că a fost agresată numai de

inculpatul F.D.I., iar inculpatul P.I. a intervenit doar pentru aplanarea

conflictului, iar apoi a afirmat că a căzut din căruță, provocându-și leziunile

constatate de actul medico-legal, instanța de judecată a reținut în mod just că

din ansamblul probelor administrate, declarațiile părții vătămate coroborate cu

concluziile actelor medico-legale și declarațiile martorilor, rezultă

participarea ambilor inculpați la lovirea victimei căreia i-au pus viața în

primejdie prin leziunile traumatice cauzate.

Martorul N.C. a declarat în

mod constant că ambii inculpați au aplicat lovituri părții vătămate în timp ce

se aflau în curtea martorei G.V.A. și că l-a văzut pe inculpatul P.I. aruncând

o piatră de formă lunguiață cu care ieșise din domiciliul sus-numitei.

Același martor a declarat că

inculpatul F.D.I. i-a cerut să-și schimbe declarația, împrejurare care

lămurește atitudinea nuanțată în relatarea faptelor pe care au adoptat-o atât

partea vătămată, cât și unii martori ai cauzei, în încercarea de a da curs

rugăminților făptuitorilor de a-i absolvi de răspunderea penală.

Pentru aceste considerente,

Curtea constată că în cauză nu este necesară readministrarea probelor întrucât

cele administrate fac dovada faptelor săvârșite și a persoanelor participante,

iar instanța de judecată a respectat dispozițiile legale privind modul de

efectuare a cercetării judecătorești și de interpretare a materialului

probator.

Cât privește asigurarea

dreptului la apărare al inculpatului F.D.I., Curtea constată că instanța de

apel a respectat prevederile art. 6, art. 171 și următoarele C. proc. pen.

La primul termen de judecată

al apelului din data de 2 februarie 2004, inculpații au lipsit, asistența

juridică fiind asigurată prin prezența unui apărător din oficiu.

Judecarea cauzei a fost

amânată la cererea inculpaților de a-și angaja un avocat.

La termenul următor de la 23

februarie 2004, inculpații au lipsit din nou, învederându-se că inculpatul

F.D.I. este internat în spital la reumatologie cu un diagnostic de nevralgie

umerală stângă, urmând a fi externat în 15 zile.

Cauza s-a amânat la 10

martie 2004, termen la care au lipsit inculpații, de data aceasta P.I. fiind

cel internat în spital cu diagnosticul „ulcer duodenal în criză”.

La termenul de judecată din

31 martie 2004, inculpații au lipsit, făcându-se precizarea că F.D.I. se află

în spital, la exact aceeași secție și medic ca și inculpatul P.I., cu

diagnosticul „sindrom ulceros”.

Instanța de apel a asigurat

dreptul la apărare al inculpaților, luând măsuri de desemnare a unui apărător

din oficiu care a fost prezent la termenele de judecată din 10 martie și 31

martie 2004 și care a pus concluzii de admitere a apelurilor acestora.

Deși la termenul de judecată

din data de 2 februarie 2004, inculpații își anunțaseră intenția angajării unui

apărător ales, ei nu și-au materializat-o și nici nu au mai formulat această

cerere la un alt termen, prin urmare nu se poate imputa instanței de apel

încălcarea dreptului lor la apărare.

Cu privire la citarea

inculpaților, Curtea constată că aceasta s-a făcut cu respectarea prevederilor

art. 175 și următoarele C. proc. pen.

Inculpații au fost citați la

adresele de domiciliu, procedura fiind de fiecare dată îndeplinită prin

primirea citațiilor fie de către destinatari, fie de soțiile acestora.

Astfel, inculpatul F.D.I. a

semnat personal procesul-verbal de îndeplinire a procedurii de citare pentru

termenele de judecată de la 23 februarie, 10 martie și 31 martie 2004, iar

citațiile inculpatului P.I. au fost primite pentru termenul de judecată de la 2

februarie 2002 chiar de acesta, iar apoi de rudele acestuia, soția fiind cea

care a semnat dovezile de îndeplinire a procedurii de citare la termenele de la

10 martie și 31 martie 2004.

Instanța de apel a apreciat

în mod just că nu se mai impune amânarea cauzei pentru citarea inculpaților,

fiind evident că aceștia tergiversează soluționarea ei.

Inculpații s-au internat pe

rând în spital, la același medic, suferind de aceeași maladie, exact cu o zi

înaintea fiecărui termen de judecată.

Ei au dat dovadă de rea

credință, exercitându-și în mod abuziv drepturile procesuale, invocând diferite

motive de amânare a judecății cauzei, dar neluând măsuri de angajare a unui

avocat ales și recurgând la internarea în spital ca soluție de tergiversare a

rezolvării procesului penal.

Inculpații au încălcat

dispozițiile art. 723 C. proc. civ., cu referire la art. 721 C. proc. civ.,

care cer ca principiu general, aplicabil și în materia dreptului procesual

penal, ca exercitarea drepturilor procesuale să se facă cu bună credință și

potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.

Pentru aceste considerente

și constatând din oficiu că nu există alte motive de casare, Curtea urmează să

respingă ca nefondate recursurile declarate de inculpați.

Recurenții vor fi obligați

să plătească statului cheltuieli judiciare.

Văzând dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de inculpații F.D. și P.I. împotriva deciziei penale nr.

157 din 31 martie 2004 a Curții de Apel Ploiești.

Obligă pe

recurenți să plătească statului câte 1.200.000 lei cheltuieli judiciare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 15 decembrie 2004.