ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2868/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 718/2004,

Curtea de Apel București a respins acțiunea introdusă de reclamantul B.B.,

împotriva pârâților Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul

General al Poliției de Frontieră București, privind anularea măsurii disciplinare

luată de pârâte, prin care s-a dispus destituirea din Poliție, a reclamantului.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut în esență că, reclamantul s-a făcut

vinovat de săvârșirea unei abateri disciplinare apreciată drept gravă de către

Consiliul Superior de Disciplină al Inspectoratului General al Poliției de

Frontieră și că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 360/2002 și Ordinului Ministerului

de Interne nr. 350/2002, acest organism este singurul în măsură a aprecia atât

gravitatea faptei, cât și sancțiunea aplicabilă.

În măsura în care săvârșirea

faptei nu a fost contestată, nici sancțiunea dispusă nu poate fi anulată.

Cât privește excepția

prescripției răspunderii disciplinare, aceeași instanță a respins-o pentru considerentul

că măsura a fost dispusă cu respectarea termenului de un an calculat de la data

comiterii faptei, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 89/2003.

Împotriva acestei sentințe,

în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., a declarat recurs, reclamantul,

criticând-o pentru următoarele motive:

Înlăturarea excepției

prescripției răspunderii disciplinare a fost făcută de către instanța de fond,

cu aplicarea greșită a legii, mai exact a dispozițiilor art. 59 alin. (9) din

Legea nr. 360/2002 și Ordinului Ministerului de Interne nr. 350/2002, acte

normative în vigoare la data constatării abaterii disciplinare și care

prevedeau imperativ, termenul de 30 de zile pentru aplicarea sancțiunii.

Sub aspectul fondului

cauzei, recurentul a criticat aceeași hotărâre și pentru formalismul cercetării

prealabile, atâta timp, cât, măsura destituirii fusese luată anterior acestei

cercetări, așa după cum rezultă din comunicatul de presă dat de către Inspectoratul

General de Poliție, a doua zi după incident (10 septembrie 2003).

Recurentul a criticat și

motivarea instanței de fond potrivit căreia, Consiliul Superior de Disciplină are

atributul exclusiv al aprecierii gravității faptei, arătând că, atâta timp, cât

destituirea dintr-o funcție publică se face pe baza unui ordin care, fiind un

act administrativ, este cenzurabil de către instanța de judecată.

În consecință, instanța

trebuia să constate că faptele reținute constând în găsirea unei sume de bani

și a unui telefon mobil asupra recurentului, atâta timp, cât nu s-a probat a fi

de natură penală, constituie o îngrădire a unor drepturi elementare ale omului

și nu puteau sta la baza aplicării unei sancțiuni atât de grave.

Pe de altă parte, sancțiunea

aplicată este lovită de nulitate, deoarece a fost luată fără ca recurentului să

i se asigure apărător, fără a fi fost citat corect și de către un organism

într-o componență ilegală, ce contravenea dispozițiilor art. 4 din H.G. nr. 1210/2003

și principiilor de bază ale Legii nr. 360/2002.

Examinând recursul

reclamantului, atât prin prima criticilor formulate, cât și a prevederilor art.

301

1

C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat, iar

sentința este legală și temeinică.

Astfel, cu privire la

excepția prescripției răspunderii disciplinare, deși a fost invocată de către instanța

de fond, O.U.G. nr. 89/2003 care nu era în vigoare la data săvârșirii faptei (8

septembrie 2003), deoarece s-a publicat la data de 14 octombrie 2003, totuși

această excepție a fost rezolvată corect. Aceasta, deoarece, dispozițiile art. 59

din Legea nr. 360/2002 erau în vigoare la data controlului. Ori, potrivit

acestor dispoziții, sancțiunea disciplinară se aplică în termen de 30 de zile de

la data luării la cunoștință despre abaterea săvârșită, dar nu mai târziu de un

an de la data comiterii faptei. În mod evident, când se vorbește despre „data

luării la cunoștință”, legiuitorul s-a referit la persoana competentă a aplica

sancțiunea, și nu la făptuitor.

Cum în speță, persoana

competentă a dispune măsura, era Inspectoratul General al Poliției de

Frontieră, potrivit art. 60 alin. (2), coroborat cu art. 15 din Legea nr. 360/2002

și care a luat cunoștință despre abaterea recurentului, la data de 7 noiembrie 2003,

în baza încheierii nr. 125553 a Consiliului Superior de Disciplină, în mod

evident, termenul de 30 de zile anterior menționat, nu fusese depășit la data

de 24 noiembrie 2003, data aplicării sancțiunii.

Așadar, pentru considerentul

că și prevederile anterioare O.U.G. nr. 89/2003, instituite în legea privind

Statutul polițistului, au fost respectate, rezultă că soluția instanței de fond

este legală.

Cât privește cercetarea

prealabilă, declarațiile date de către recurent și actele care au stat la baza

emiterii dispoziției contestate, demonstrează că acesta nu a negat niciodată

săvârșirea faptei și că, cercetarea s-a făcut cu respectarea prevederilor Legii

nr. 360/2002.

Mai mult, prin nota

explicativă dată, recurentul a precizat că nu are obiecții în privința modului

în care s-a făcut cercetarea prealabilă.

Cât privește atributul Consiliului

Superior de Disciplină, de a aplica sancțiunea, în mod evident acest organism,

așa după cum intimata însăși a recunoscut în întâmpinare, poate efectua cercetarea,

de a face propuneri și de a-și exprima opinii în legătură cu măsurile ce se

impun a fi luate, împrejurări pe care le transmite printr-un înscris,

Inspectoratului General, organismul competent a aplica măsura sancționatorie,

printr-o decizie.

Prin urmare, actul emis de

către Consiliul Superior de Disciplină este cenzurabil de către instanță, la

fel ca și ordinul Inspectoratul General de Poliție.

Faptul că, încheierea Consiliului

Superior de Disciplină, prin care a fost înaintată Inspectoratului General de Poliție,

propunerea de aplicare a sancțiunii disciplinare, a fost întocmită de un număr

mai mic de membri, decât cel prevăzut prin H.G. nr. 1210/2003, la care face

referire recurentul, nu lovește de nulitate acest act.

Competența Consiliului

Superior de Disciplină se realizează atât pe baza Legii speciale nr. 360/2002,

cât și pe baza ordinelor ministrului, conform art. 62 alin. (3) din legea

menționată, Ordin nr. 350/2002 care confirmă legalitatea componenței

Consiliului Superior de Disciplină, care a cercetat cazul în speță.

Cât privește necesitatea

recurentului ori absența apărătorului cu ocazia efectuării cercetării

prealabile, se constată că, pe lângă inexistența unor motive de nulitate ale

sancțiunii aplicate, în mod indirect, recurentul recunoaște efectuarea

cercetării pe care, inițial, a contestat-o.

Pe de altă parte,

prevederile art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002 nu prevăd obligativitatea,

ci doar posibilitatea numirii unui apărător, lăsând la latitudinea părții

cercetate, oportunitatea desemnării acestuia.

Inexistența unei prevederi

exprese vizând nulitatea, coroborat cu faptul prezenței recurentului la

verificări, indiferent de modul de citare, căci altfel, nu s-ar fi făcut aceste

verificări, dacă nu era prezent, denotă corectitudinea menținerii deciziei de

sancționare.

În consecință, pentru

inexistența nici unuia din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de B.B. împotriva sentinței civile nr. 718 din 20 aprilie 2004 a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 mai 2005.