ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2868/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 718/2004, Curtea de Apel București a respins acțiunea introdusă de reclamantul B.B., împotriva pârâților Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul General al Poliției de Frontieră București, privind anularea măsurii disciplinare luată de pârâte, prin care s-a dispus destituirea din Poliție, a reclamantului. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut în esență că, reclamantul s-a făcut vinovat de săvârșirea unei abateri disciplinare apreciată drept gravă de către Consiliul Superior de Disciplină al Inspectoratului General al Poliției de Frontieră și că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 360/2002 și Ordinului Ministerului de Interne nr. 350/2002, acest organism este singurul în măsură a aprecia atât gravitatea faptei, cât și sancțiunea aplicabilă.

În măsura în care săvârșirea faptei nu a fost contestată, nici sancțiunea dispusă nu poate fi anulată. Cât privește excepția prescripției răspunderii disciplinare, aceeași instanță a respins-o pentru considerentul că măsura a fost dispusă cu respectarea termenului de un an calculat de la data comiterii faptei, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 89/2003. Împotriva acestei sentințe, în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., a declarat recurs, reclamantul, criticând-o pentru următoarele motive: Înlăturarea excepției prescripției răspunderii disciplinare a fost făcută de către instanța de fond, cu aplicarea greșită a legii, mai exact a dispozițiilor art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002 și Ordinului Ministerului de Interne nr. 350/2002, acte normative în vigoare la data constatării abaterii disciplinare și care prevedeau imperativ, termenul de 30 de zile pentru aplicarea sancțiunii.

Sub aspectul fondului cauzei, recurentul a criticat aceeași hotărâre și pentru formalismul cercetării prealabile, atâta timp, cât, măsura destituirii fusese luată anterior acestei cercetări, așa după cum rezultă din comunicatul de presă dat de către Inspectoratul General de Poliție, a doua zi după incident (10 septembrie 2003). Recurentul a criticat și motivarea instanței de fond potrivit căreia, Consiliul Superior de Disciplină are atributul exclusiv al aprecierii gravității faptei, arătând că, atâta timp, cât destituirea dintr-o funcție publică se face pe baza unui ordin care, fiind un act administrativ, este cenzurabil de către instanța de judecată.

În consecință, instanța trebuia să constate că faptele reținute constând în găsirea unei sume de bani și a unui telefon mobil asupra recurentului, atâta timp, cât nu s-a probat a fi de natură penală, constituie o îngrădire a unor drepturi elementare ale omului și nu puteau sta la baza aplicării unei sancțiuni atât de grave. Pe de altă parte, sancțiunea aplicată este lovită de nulitate, deoarece a fost luată fără ca recurentului să i se asigure apărător, fără a fi fost citat corect și de către un organism într-o componență ilegală, ce contravenea dispozițiilor art. 4 din H.G. nr. 1210/2003 și principiilor de bază ale Legii nr. 360/2002. Examinând recursul reclamantului, atât prin prima criticilor formulate, cât și a prevederilor art. 301 1 C. proc.

civ., se constată că acesta este nefondat, iar sentința este legală și temeinică. Astfel, cu privire la excepția prescripției răspunderii disciplinare, deși a fost invocată de către instanța de fond, O.U.G. nr. 89/2003 care nu era în vigoare la data săvârșirii faptei (8 septembrie 2003), deoarece s-a publicat la data de 14 octombrie 2003, totuși această excepție a fost rezolvată corect. Aceasta, deoarece, dispozițiile art. 59 din Legea nr. 360/2002 erau în vigoare la data controlului. Ori, potrivit acestor dispoziții, sancțiunea disciplinară se aplică în termen de 30 de zile de la data luării la cunoștință despre abaterea săvârșită, dar nu mai târziu de un an de la data comiterii faptei. În mod evident, când se vorbește despre „data luării la cunoștință”, legiuitorul s-a referit la persoana competentă a aplica sancțiunea, și nu la făptuitor.

Cum în speță, persoana competentă a dispune măsura, era Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, potrivit art. 60 alin. (2), coroborat cu art. 15 din Legea nr. 360/2002 și care a luat cunoștință despre abaterea recurentului, la data de 7 noiembrie 2003, în baza încheierii nr. 125553 a Consiliului Superior de Disciplină, în mod evident, termenul de 30 de zile anterior menționat, nu fusese depășit la data de 24 noiembrie 2003, data aplicării sancțiunii. Așadar, pentru considerentul că și prevederile anterioare O.U.G. nr. 89/2003, instituite în legea privind Statutul polițistului, au fost respectate, rezultă că soluția instanței de fond este legală. Cât privește cercetarea prealabilă, declarațiile date de către recurent și actele care au stat la baza emiterii dispoziției contestate, demonstrează că acesta nu a negat niciodată săvârșirea faptei și că, cercetarea s-a făcut cu respectarea prevederilor Legii nr. 360/2002.

Mai mult, prin nota explicativă dată, recurentul a precizat că nu are obiecții în privința modului în care s-a făcut cercetarea prealabilă. Cât privește atributul Consiliului Superior de Disciplină, de a aplica sancțiunea, în mod evident acest organism, așa după cum intimata însăși a recunoscut în întâmpinare, poate efectua cercetarea, de a face propuneri și de a-și exprima opinii în legătură cu măsurile ce se impun a fi luate, împrejurări pe care le transmite printr-un înscris, Inspectoratului General, organismul competent a aplica măsura sancționatorie, printr-o decizie. Prin urmare, actul emis de către Consiliul Superior de Disciplină este cenzurabil de către instanță, la fel ca și ordinul Inspectoratul General de Poliție.

Faptul că, încheierea Consiliului Superior de Disciplină, prin care a fost înaintată Inspectoratului General de Poliție, propunerea de aplicare a sancțiunii disciplinare, a fost întocmită de un număr mai mic de membri, decât cel prevăzut prin H.G. nr. 1210/2003, la care face referire recurentul, nu lovește de nulitate acest act. Competența Consiliului Superior de Disciplină se realizează atât pe baza Legii speciale nr. 360/2002, cât și pe baza ordinelor ministrului, conform art. 62 alin. (3) din legea menționată, Ordin nr. 350/2002 care confirmă legalitatea componenței Consiliului Superior de Disciplină, care a cercetat cazul în speță. Cât privește necesitatea recurentului ori absența apărătorului cu ocazia efectuării cercetării prealabile, se constată că, pe lângă inexistența unor motive de nulitate ale sancțiunii aplicate, în mod indirect, recurentul recunoaște efectuarea cercetării pe care, inițial, a contestat-o.

Pe de altă parte, prevederile art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002 nu prevăd obligativitatea, ci doar posibilitatea numirii unui apărător, lăsând la latitudinea părții cercetate, oportunitatea desemnării acestuia. Inexistența unei prevederi exprese vizând nulitatea, coroborat cu faptul prezenței recurentului la verificări, indiferent de modul de citare, căci altfel, nu s-ar fi făcut aceste verificări, dacă nu era prezent, denotă corectitudinea menținerii deciziei de sancționare. În consecință, pentru inexistența nici unuia din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de B.B. împotriva sentinței civile nr. 718 din 20 aprilie 2004 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 mai 2005.