ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 221/2006

Asupra contestației în anulare de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 718/2004,

Curtea de Apel București a respins acțiunea introdusă de reclamantul B.B.

împotriva pârâților Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul

General al Poliției de Frontieră București, privind anularea măsurii

disciplinare luată de pârâte, prin care s-a dispus destituirea din Poliție a

reclamantului.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că reclamantul s-a făcut vinovat de săvârșirea unei

abateri disciplinare, apreciată ca fiind gravă de către Consiliul Superior de

Disciplină al Inspectoratului General al Poliției de Frontieră și că în

conformitate cu prevederile Legii nr. 360/2002, acest organism este singurul în

măsură a aprecia atât gravitatea faptei, cât și sancțiunea aplicabilă.

Totodată, instanța de fond a respins

excepția prescripției răspunderii disciplinare, reținând că măsura a fost

dispusă cu respectarea termenului de 1 an prevăzut de O.U.G. nr. 89/2003.

Împotriva acestei sentințe, în termenul

legal, a declarat recurs, reclamantul, ce, prin decizia nr. 2868 din 9 mai

2005, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost respins.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea

a reținut, în esență, că, deși prima instanță a invocat O.U.G. nr. 89/2003, act

normativ care, la data săvârșirii faptei, nu era în vigoare, soluția de

respingere a excepției a fost corectă, în lumina dispozițiilor art. 59 din

Legea nr. 360/2002.

Curtea a mai reținut din probatoriul

administrat că reclamantul nu a negat niciodată săvârșirea faptei, că

cercetarea prealabilă a fost făcută cu respectarea prevederilor Legii nr.

360/2002 și că nu există motive de nulitate a sancțiunii aplicate.

Împotriva acestei ultime hotărâri a

formulat contestație în anulare, reclamantul B.B., susținând că eroarea

materială a fost săvârșită de instanța de recurs, care a stabilit în mod eronat

situația de drept aplicabilă situației de fapt a speței. A doua greșeală

materială invocată în contestație se referă la faptul că, instanța plecând de

la un temei de drept neaplicabil cauzei, face alte raționamente greșite cu

privire la termenul înăuntrul căruia se putea face aplicarea măsurii

disciplinare, momentul când începe să curgă acest termen și față de cine. În

fond, se arată că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra prescripției

răspunderii disciplinare, și-a motivat hotărârea pe un act normativ inaplicabil

care nu putea produce efecte retroactive și nu s-a pronunțat asupra motivului

invocat privitor la nemotivarea hotărârii de către instanța de fond.

Contestația în anulare este

neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Potrivit legii, contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac, admisibilă numai în cazurile

limitativ arătate de art. 317 C. proc. civ. (lipsă de procedură și necompetența

instanței) și art. 318 (când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli

materiale și omiterea din eroare de a cerceta vreunul dintre motivele de

casare). Ea tinde la anularea unei hotărâri definitive, nu pentru că judecata

nu a fost bine făcută în fond, ci pentru că s-au săvârșit erori materiale în

legătură cu anumite forme procedurale.

Față de petitul cererii, critica

formulată de contestatoare poate fi inclusă în prima ipoteză a art. 318 C.

proc. civ., referitoare la greșeli materiale ce au determinat pronunțarea unei

soluții eronate.

Dar arătând că o hotărâre dată în

recurs poate fi retractată, dacă a fost rezultatul unei greșeli materiale,

textul se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspecte formale ale

judecării recursului, cum ar fi respingerea unui recurs, ca tardiv sau ca

insuficient timbrat, deși la dosar se găsesc dovezi din care rezultă că a fost

depus în termen sau că a fost legal timbrat, pentru verificarea cărora nu este

necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor.

Legea nu a urmărit să deschidă

părților, calea recursului la recurs, care să fie soluționată de aceeași

instanță, sub motivul greșitei stabiliri a situației de fapt.

Or, în cauză, susținerile formulate

prin contestația în anulare au fost invocate și examinate atât de instanța de

fond, cât și de instanța de recurs și respinse ca neîntemeiate.

Față de considerentele prezentate,

se constată că nu sunt întrunite cerințele prevăzute în art. 318 C. proc. civ.,

încât contestația în anulare urmează să fie respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare

formulată de B.B. împotriva deciziei nr. 2868 din 9 mai 2005 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 24 ianuarie 2006.