ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2293/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta A.P.A.P.S. București, a chemat-o în judecată pe pârâta SC M. SA Târgu-Mureș și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța să fie obligată la plata sumei de 1.614.000.000 lei, reprezentând fonduri de restructurare datorate în baza convențiilor și a actului adițional prin care s-a angajat la restituire.

Tribunalul Mureș prin sentința nr. 2737 din 5 noiembrie 2003, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă, a admis acțiunea reclamantei și a obligat societatea SC M. SA Târgu-Mureș la plata sumei de 1.614.000.000 lei, reprezentând fonduri de restructurare cu motivarea că părțile au încheiat un act adițional, prin care se stabilește ca dată scadentă pentru restituirea sumelor reprezentând fonduri de restructurare 31 decembrie 2000. A mai reținut că la data de 14 iulie 1999, s-a încheiat contractul de vânzare – cumpărare de acțiuni nr. 14 prin care cumpărătorul s-a obligat la plata datoriilor societății către F.P.S., așa cum rezulta din cele 4 convenții. Împotriva sentinței pronunțată de Tribunalul Mureș a declarat apel pârâta SC M. SA, iar Curtea de Apel Târgu-Mureș, prin decizia nr. 144/2004, a admis apelul și a modificat sentința apelată în sensul respingerii acțiunii, ca nefondată.

Curtea a reținut că potrivit clauzelor cuprinse în cele 4 convenții, orice pretenții formulate împotriva pârâtei sunt prescrise. A mai reținut că în cauză reclamanta nu a dovedit că prețul din contractul de vânzare – cumpărare nu a inclus și suma în litigiu. Împotriva deciziei nr. 144 din 23 septembrie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș, a declarat recurs A.V.A.S. București, pentru motivele prevăzute de art. 304 alin. (9) și (10) C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra actului adițional din 14 iulie 1999, prin care intimata a recunoscut obligația de restituire a sumei de 1.614.000.000 lei probă care era hotărâtoare pentru soluționarea litigiului.

În continuare recurenta a susținut că înscrisul are forță probantă, întrucât este semnat de reprezentantul societății și că potrivit art. 969 C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Recurenta a apreciat că instanța de apel a reținut greșit și faptul că nu s-a făcut dovada că în contractul de vânzare – cumpărare de acțiuni nr. 40/1999, prețul convenit nu cuprinde și datoriile specificate în convențiile dintre părți, întrucât prin actul adițional încheiat la 14 iulie 1999, se confirmă faptul că intimata a recunoscut datoriile și s-a angajat să le restituie. În consecință, față de criticile formulate recurenta a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei pronunțată în apel și în fond menținerea sentinței pronunțate de prima instanță.

Recursul este întemeiat. Din examinarea actelor dosarului în raport de motivul prevăzut de art. 304 alin. (10) C. proc. civ., Curtea reține că recurenta în calitate de reclamantă, prin cererea de chemare în judecată a determinat cadrul procesual atât din punctul de vedere al părților, cât și din punctul de vedere al obiectului cererii. Raportul juridic procesual s-a fundamentat pe situația de fapt expusă în susținerea pretențiilor deduse judecății căreia reclamanta i-a dat calificarea juridică, în raport de probele anexate cererii de chemare în judecată. În acest context, în apel, cale de atac devolutivă, instanța avea de examinat criticile formulate de pârâta apelantă, în raport de probele aflate la dosar și de apărările pe care intimata reclamantă le-a formulat, probe care de altfel au constituit fundamentul soluției pronunțată de prima instanță.

Din considerentele deciziei rezultă, în adevăr, așa cum susține recurenta că s-au analizat doar convențiile, prin care s-au alocat fondurile a căror restituire se solicită nu și convenția (actul adițional) încheiată la data de 14 iulie 1999, prin care s-a stabilit cuantumul sumei cât și termenul pentru restituire. Această probă care putea să ducă la o altă situație de fapt nu a fost examinată. Omisiunea respectivă a avut consecință asupra stabilirii izvorului obligației care era de esența litigiului și a analizei corecte a motivelor de apel. Mai trebuie reținut că examinarea doar a convențiilor de atribuire a fondurilor fără să se țină seama de actul adițional din 14 iulie 1999, a avut și o altă consecință, care se desprinde din considerentele deciziei și anume constatarea că în cauză a operat prescripția extinctivă.

Cu toate acestea din dispozitiv rezultă că acțiunea a fost respinsă ca nefondată, contradicția dintre considerente și dispoziții fiind vădită. În consecință, Curtea având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (5) și art. 314 C. proc. civ., reține că situația de fapt nu a fost deplin stabilită pentru ca în această fază procesuală să se poată hotărî asupra fondului așa încât, recursul se va admite, decizia atacată va fi casată cu trimitere pentru rejudecarea apelului, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. București, împotriva deciziei nr. 144/ A din 23 septembrie 2004 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția comercială și de contencios administrativ, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Târgu-Mureș. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2005.