ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2293/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamanta A.P.A.P.S.

București, a chemat-o în judecată pe pârâta SC M. SA Târgu-Mureș și a solicitat

ca prin sentința care se va pronunța să fie obligată la plata sumei de

1.614.000.000 lei, reprezentând fonduri de restructurare datorate în baza

convențiilor și a actului adițional prin care s-a angajat la restituire.

Tribunalul Mureș prin

sentința nr. 2737 din 5 noiembrie 2003, a respins excepția prescripției

dreptului la acțiune invocată de pârâtă, a admis acțiunea reclamantei și a

obligat societatea SC M. SA Târgu-Mureș la plata sumei de 1.614.000.000 lei,

reprezentând fonduri de restructurare cu motivarea că părțile au încheiat un

act adițional, prin care se stabilește ca dată scadentă pentru restituirea

sumelor reprezentând fonduri de restructurare 31 decembrie 2000. A mai reținut

că la data de 14 iulie 1999, s-a încheiat contractul de vânzare – cumpărare de

acțiuni nr. 14 prin care cumpărătorul s-a obligat la plata datoriilor

societății către F.P.S., așa cum rezulta din cele 4 convenții.

Împotriva sentinței

pronunțată de Tribunalul Mureș a declarat apel pârâta SC M. SA, iar Curtea de

Apel Târgu-Mureș, prin decizia nr. 144/2004, a admis apelul și a modificat

sentința apelată în sensul respingerii acțiunii, ca nefondată.

Curtea a reținut că potrivit

clauzelor cuprinse în cele 4 convenții, orice pretenții formulate împotriva

pârâtei sunt prescrise. A mai reținut că în cauză reclamanta nu a dovedit că

prețul din contractul de vânzare – cumpărare nu a inclus și suma în litigiu.

Împotriva deciziei nr. 144

din 23 septembrie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș, a declarat

recurs A.V.A.S. București, pentru motivele prevăzute de art. 304 alin. (9) și

(10) C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susținut că instanța de apel nu s-a

pronunțat asupra actului adițional din 14 iulie 1999, prin care intimata a

recunoscut obligația de restituire a sumei de 1.614.000.000 lei probă care era

hotărâtoare pentru soluționarea litigiului. În continuare recurenta a susținut

că înscrisul are forță probantă, întrucât este semnat de reprezentantul

societății și că potrivit art. 969 C. civ., convențiile legal făcute au putere

de lege între părțile contractante. Recurenta a apreciat că instanța de apel a

reținut greșit și faptul că nu s-a făcut dovada că în contractul de vânzare –

cumpărare de acțiuni nr. 40/1999, prețul convenit nu cuprinde și datoriile

specificate în convențiile dintre părți, întrucât prin actul adițional încheiat

la 14 iulie 1999, se confirmă faptul că intimata a recunoscut datoriile și s-a

angajat să le restituie.

În consecință, față de

criticile formulate recurenta a solicitat admiterea recursului și casarea

deciziei pronunțată în apel și în fond menținerea sentinței pronunțate de prima

instanță.

Recursul este întemeiat.

Din examinarea actelor

dosarului în raport de motivul prevăzut de art. 304 alin. (10) C. proc. civ.,

Curtea reține că recurenta în calitate de reclamantă, prin cererea de chemare

în judecată a determinat cadrul procesual atât din punctul de vedere al

părților, cât și din punctul de vedere al obiectului cererii. Raportul juridic

procesual s-a fundamentat pe situația de fapt expusă în susținerea pretențiilor

deduse judecății căreia reclamanta i-a dat calificarea juridică, în raport de

probele anexate cererii de chemare în judecată. În acest context, în apel, cale

de atac devolutivă, instanța avea de examinat criticile formulate de pârâta

apelantă, în raport de probele aflate la dosar și de apărările pe care intimata

reclamantă le-a formulat, probe care de altfel au constituit fundamentul

soluției pronunțată de prima instanță.

Din considerentele deciziei

rezultă, în adevăr, așa cum susține recurenta că s-au analizat doar convențiile,

prin care s-au alocat fondurile a căror restituire se solicită nu și convenția

(actul adițional) încheiată la data de 14 iulie 1999, prin care s-a stabilit

cuantumul sumei cât și termenul pentru restituire. Această probă care putea să

ducă la o altă situație de fapt nu a fost examinată. Omisiunea respectivă a

avut consecință asupra stabilirii izvorului obligației care era de esența

litigiului și a analizei corecte a motivelor de apel. Mai trebuie reținut că

examinarea doar a convențiilor de atribuire a fondurilor fără să se țină seama

de actul adițional din 14 iulie 1999, a avut și o altă consecință, care se

desprinde din considerentele deciziei și anume constatarea că în cauză a operat

prescripția extinctivă. Cu toate acestea din dispozitiv rezultă că acțiunea a

fost respinsă ca nefondată, contradicția dintre considerente și dispoziții

fiind vădită.

În consecință, Curtea având în

vedere dispozițiile art. 312 alin. (5) și art. 314 C. proc. civ., reține că

situația de fapt nu a fost deplin stabilită pentru ca în această fază

procesuală să se poată hotărî asupra fondului așa încât, recursul se va admite,

decizia atacată va fi casată cu trimitere pentru rejudecarea apelului, conform

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta A.V.A.S. București, împotriva deciziei nr. 144/ A din 23 septembrie

2004 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția comercială și de contencios

administrativ, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare la Curtea de

Apel Târgu-Mureș.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință

publică, astăzi 1 aprilie 2005.