ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3378/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Tribunalul Mureș, prin sentința civilă

2088 din 16 decembrie 1999, a anulat, ca insuficient timbrată, acțiunea

introdusă de reclamanta SC S.E. SA Târgu-Mureș și a admis cererea

reconvențională formulată de pârâta SC F.C. SRL Târgu-Mureș, obligând

reclamanta din acțiune la plata sumei de 1.719.768.232 lei, cu titlu de

despăgubiri, cu motivarea că reclamanta nu a respectat termenul de livrare

stabilit prin contract, iar din verificarea exemplarelor acestuia nu rezultă că

pârâta și-a însușit modificarea termenelor contractuali în privința avansului,

nefăcându-se dovada de reclamanta din acțiune, cu privire la culpa pârâtei din

acțiune în întârzierea livrărilor.

Mai mult, s-a reținut că reclamanta

a livrat produsele contractate cu întârziere și cu defecțiuni, ceea ce, prin prisma

dispozițiilor art. 1321 C. civ., justifică admiterea cererii reconvenționale.

Apelul declarat de reclamantă din

acțiune a fost admis în parte de Curtea de Apel Cluj, care, prin decizia civilă

915 din 10 octombrie 2001, a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins

cererea reconvențională, ca nefondată. Au fost menținute celelalte dispoziții

din sentință.

S-a reținut, pe baza verificării

scriptelor dosarului, că singura parte în măsură să prezinte originalul

contractului de vânzare-cumpărare este reclamanta și nu pârâta, apărarea

acesteia din urmă că nu i s-a înmânat un exemplar original de reclamantă, fiind

respinsă, întrucât constituie o culpă a pârâtei, care nu poate fi invocată în

favoarea sa.

Din conținutul actului depus de reclamantă

a constituit un formular de contract, rezultatul negocierii între

reprezentanții legali ai părților. Acest formular nu a fost, însă, analizat

atent de reprezentantul pârâtei, care a semnat fără să obiecteze în vreun fel

la clauza înscrisă la pct. 13 din contract, privind obligația de plată a unui

avans de către pârâtă, situație care ar fi demonstrat că părțile au eliminat

acest punct din contract.

În aceste condiții, s-a apreciat că

instanța de fond a greșit atunci când, deși a reținut că doar reclamanta se

află în posesia originalului înscrisului probator, a considerat că nu corespunde

voinței părților, care, în realitate, ar fi cuprinsă în copia originalului aflată

la pârâtă, mai ales că singurul exemplar cu semnătura originală a reprezentantului

legal al pârâtei este acela care cuprinde clauza de la pct. 13 în totalitatea

ei, act care a fost în posesia pârâtei, din moment ce a fost semnat și, deci,

avea obligația să-i cunoască conținutul.

În legătură cu prejudiciul invocat

de pârâtă s-a arătat că aceasta, neîndeplinind obligația contractuală de a

plăti avansul decât cu întârziere, a determinat livrarea utilajelor de către

reclamantă cu întârziere, astfel că răspunderea nu aparține reclamantei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs pârâta din acțiune SC F.C. SA, care, invocând motivele prevăzute de art.

304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., a susținut, în esență, următoarele:

probele cauzei, ci s-a limitat la interpretarea exemplarelor contractelor,

omițând cauzele întârzierii punerii în funcție a utilajelor, iar în

interpretarea făcută s-au făcut greșeli care au condus la substituirea

instanței voinței părților. Se face referire concret la interpretarea art. 46 C.

com.

măsură recurenta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, făcându-se de

recurentă un istoric al întocmirii contractului, al exemplarelor care au rămas

la părți și în ce condiții și a completării ulterioare a clauzei de la pct. 13

și a altor situații, care, în opinia acesteia, duceau la concluzia că

nerespectarea termenului de livrare nu îi este imputabil, nejustificându-se întârzierea

prin neplata avansului.

utilajele livrate cu întârziere au fost necorespunzătoare calitativ, necesitând

remedieri, mai mult, chiar și în lipsa clauzei privind cuantumul avansului din

contractul aflat în posesia recurentei, aceasta a virat suma de 77.000.000 lei,

iar livrările s-au efectuat în iunie 1996, iar prejudiciul suferit și

reprezentând beneficiu nerealizat, care formează obiectul cererii

reconvenționale, a fost stabilit prin expertiză.

contractului, a încălcat dispozițiile art. 983 C. civ. și 1312 C. civ.,  prin

aceea că, în situația clauzei îndoielnice și necompetente, aceasta obligă

cumpărătorul, eroare care este suprimată și de dispozițiile art. 1312 C. civ.

În opinia recurentei, instanța de

apel trebuia să se conformeze art. 970 C. civ. și să verifice dacă părțile și

au executat cu bună credință obligațiile.

Recursul este nefondat.

recurate se constată exact contrariul celor susținute în recurs, arătându-se,

și încă detaliat, cauza întârzierii livrării utilajelor, pentru care este

răspunzătoare pârâta, care nu a respectat clauza de la pct. 13, și care nu-și poate

invoca propria culpă pentru întârzierea livrării utilajelor.

În stabilirea răspunderii

contractuale în cadrul cererii reconvenționale, nici nu era necesar analiza

altor probe (de altfel, nici nu se arată care sunt acestea) de esență, pentru

litigiu, fiind interpretarea contractului încheiat de părți (răspunderea fiind

contractuală) și care a necesitat o clarificare a conținutului acestuia,

raportat la exemplarul aflat la recurentă.

Referirea instanței de apel la conținutul

art. 46 C. com. nu poate fi reținută în sensul arătat în recurs, chiar dacă s-a

folosit expresia „înscrisurilor originale”. Este evident, în contextul cauzei,

că instanța s-a referit la situația din speță în care, în prezența unui act

original și a unei copii a acestuia, probațiunea se face cu originalul.

contrazisă de considerentele deciziei recurate, pentru că tocmai culpa pârâtei,

în întârzierea livrării utilajelor, a fost analizată, arătându-se amplu, prin

analiza celor două exemplare ale contractului aflate la părți, în ce constă

nerespectarea de către pârâtă a obligațiilor contractuale.

Plățile la care se referă pârâta că

le-a făcut la „rugămintea” reclamantei, nu pot fi considerate drept avans

conform clauzei contractuale, având cu totul alt caracter (rezultă chiar din

explicațiile recurentei) depășind cota prevăzută în contract. Or, fiind vorba

de raporturi contractuale între părți, nu se executau obligațiile asumate decât

conform clauzelor prevăzute în executarea contractului și nu pe alte căi, cum se

pretinde.

pct. 8 C. proc. civ. raportat la interpretarea contractelor originale încheiate

de părți, recurenta a schimbat intenția legiuitorului, când a introdus acest

motiv și care, neîndoios, a avut în vedere raportul juridic născut între

părțile litigante și nu actul juridic în înțelesul său de instrument de

probațiune.

În cauză este vorba de raporturi

juridice de vânzare-cumpărare cu caracter comercial și, așa au fost avute în

vedere și de instanța de apel, nefiind incidente la situația de fapt arătată dispozițiile

invocate.

Afirmațiile din cadrul acestui motiv,

că instanța nu a avut în vedere livrarea cu întârziere a utilajelor și nici

calitatea necorespunzătoare a acestora, nu rezolvă problema dedusă judecății prin

cererea reconvențională, pentru că aceste aspecte constituie, cel puțin primul,

efectul culpei pârâtei în neexecutarea clauzei de la pct. 13, or, cu prioritate

s-a analizat cauza ce a determinat efectul și care este imputabilă pârâtei.

În ceea ce privește calitatea

acestor utilaje, în contractul încheiat de părți, la pct. 7, s-a prevăzut un

termen de garanție în care eventualele lipsuri să fie remediate, ceea ce s-a și

făcut, problema fiind prevăzută și rezolvată contractual, astfel că nu putea

constitui argument în cererea reconvențională.

Diferența de scris a clauzei de la pct.

13, reținută de instanța de fond în motivarea soluției și invocată ca argument al

acestui motiv de recurs, a fost bine înlăturată de instanța de apel.

Cele două exemplare ale contractului

nu sunt ambele originalele acestuia, ci copie atașată la acțiune și originalul

depus pe parcursul procesului, ceea ce face explicabil diferența de scris a

clauzei în discuție, copia fiind completată de altă persoană decât aceea de la

data întocmirii originalului semnat de reprezentantul pârâtei.

Se constată că, deși recurenta

insistă în modul de verificare și interpretare a celor două exemplare ale contractului

aflate în posesia părților, nu se fac critici concrete, raportat la motivarea deciziei,

pentru a convinge înlăturarea lor, ci referiri de ordin teoretic și mai mult

retoric.

Simpla susținere că în copia

contractului, care i-a fost înmânată, nu era trecută clauza de la pct. 13 nu

este suficientă pentru a se înlătura argumentele judicioase din decizia

recurată.

cauză, se apreciază că nu au fost încălcate dispozițiile legale invocate și nici

greșit interpretate, pentru că concret, nu se pune problema „

in terminis

”

a interpretării voinței părților într-un contract, clauza acestuia fiind

primitoare de două înțelesuri (art. 977 - 978 C. civ.) ci de situația de a se stabili

care dintre exemplarele prezentate de părți reprezintă, prin conținutul lor,

voința părților la data nașterii raportului juridic.

Or, motivarea instanței de apel pe

acest aspect este scutită de orice critică, iar argumentele expuse nu au fost

înlăturate prin susținerile din recurs.

Buna credință a părților în

executarea obligațiilor contractuale, invocată în considerarea dispozițiilor

art. 970 C. civ., a fost avută în vedere de instanța de apel, dar numai cu

privire la reclamanta din acțiune, așa cum a rezultat din probe, pentru că, la

scurt timp de la plată de către pârâtă, a expediat utilajele.

Pentru toate motivele, urmează a se

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta SC F.C. SA Târgu Mureș împotriva deciziei nr. 915 din 10

octombrie 2001 a Curții de Apel Cluj Napoca.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 9 iulie 2003.