ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3378/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul Mureș, prin sentința civilă 2088 din 16 decembrie 1999, a anulat, ca insuficient timbrată, acțiunea introdusă de reclamanta SC S.E. SA Târgu-Mureș și a admis cererea reconvențională formulată de pârâta SC F.C. SRL Târgu-Mureș, obligând reclamanta din acțiune la plata sumei de 1.719.768.232 lei, cu titlu de despăgubiri, cu motivarea că reclamanta nu a respectat termenul de livrare stabilit prin contract, iar din verificarea exemplarelor acestuia nu rezultă că pârâta și-a însușit modificarea termenelor contractuali în privința avansului, nefăcându-se dovada de reclamanta din acțiune, cu privire la culpa pârâtei din acțiune în întârzierea livrărilor.

Mai mult, s-a reținut că reclamanta a livrat produsele contractate cu întârziere și cu defecțiuni, ceea ce, prin prisma dispozițiilor art. 1321 C. civ., justifică admiterea cererii reconvenționale. Apelul declarat de reclamantă din acțiune a fost admis în parte de Curtea de Apel Cluj, care, prin decizia civilă 915 din 10 octombrie 2001, a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins cererea reconvențională, ca nefondată. Au fost menținute celelalte dispoziții din sentință. S-a reținut, pe baza verificării scriptelor dosarului, că singura parte în măsură să prezinte originalul contractului de vânzare-cumpărare este reclamanta și nu pârâta, apărarea acesteia din urmă că nu i s-a înmânat un exemplar original de reclamantă, fiind respinsă, întrucât constituie o culpă a pârâtei, care nu poate fi invocată în favoarea sa.

Din conținutul actului depus de reclamantă a constituit un formular de contract, rezultatul negocierii între reprezentanții legali ai părților. Acest formular nu a fost, însă, analizat atent de reprezentantul pârâtei, care a semnat fără să obiecteze în vreun fel la clauza înscrisă la pct. 13 din contract, privind obligația de plată a unui avans de către pârâtă, situație care ar fi demonstrat că părțile au eliminat acest punct din contract.

În aceste condiții, s-a apreciat că instanța de fond a greșit atunci când, deși a reținut că doar reclamanta se află în posesia originalului înscrisului probator, a considerat că nu corespunde voinței părților, care, în realitate, ar fi cuprinsă în copia originalului aflată la pârâtă, mai ales că singurul exemplar cu semnătura originală a reprezentantului legal al pârâtei este acela care cuprinde clauza de la pct. 13 în totalitatea ei, act care a fost în posesia pârâtei, din moment ce a fost semnat și, deci, avea obligația să-i cunoască conținutul. În legătură cu prejudiciul invocat de pârâtă s-a arătat că aceasta, neîndeplinind obligația contractuală de a plăti avansul decât cu întârziere, a determinat livrarea utilajelor de către reclamantă cu întârziere, astfel că răspunderea nu aparține reclamantei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta din acțiune SC F.C. SA, care, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., a susținut, în esență, următoarele: 1. Instanța nu s-a referit la probele cauzei, ci s-a limitat la interpretarea exemplarelor contractelor, omițând cauzele întârzierii punerii în funcție a utilajelor, iar în interpretarea făcută s-au făcut greșeli care au condus la substituirea instanței voinței părților. Se face referire concret la interpretarea art. 46 C. com. 2. Instanța nu a verificat în ce măsură recurenta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, făcându-se de recurentă un istoric al întocmirii contractului, al exemplarelor care au rămas la părți și în ce condiții și a completării ulterioare a clauzei de la pct. 13 și a altor situații, care, în opinia acesteia, duceau la concluzia că nerespectarea termenului de livrare nu îi este imputabil, nejustificându-se întârzierea prin neplata avansului.

3. Instanța nu a avut în vedere că utilajele livrate cu întârziere au fost necorespunzătoare calitativ, necesitând remedieri, mai mult, chiar și în lipsa clauzei privind cuantumul avansului din contractul aflat în posesia recurentei, aceasta a virat suma de 77.000.000 lei, iar livrările s-au efectuat în iunie 1996, iar prejudiciul suferit și reprezentând beneficiu nerealizat, care formează obiectul cererii reconvenționale, a fost stabilit prin expertiză. 4. Instanța, în interpretarea contractului, a încălcat dispozițiile art. 983 C. civ. și 1312 C. civ., prin aceea că, în situația clauzei îndoielnice și necompetente, aceasta obligă cumpărătorul, eroare care este suprimată și de dispozițiile art. 1312 C. civ.

În opinia recurentei, instanța de apel trebuia să se conformeze art. 970 C. civ. și să verifice dacă părțile și au executat cu bună credință obligațiile. Recursul este nefondat. 1. Din lectura considerentelor deciziei recurate se constată exact contrariul celor susținute în recurs, arătându-se, și încă detaliat, cauza întârzierii livrării utilajelor, pentru care este răspunzătoare pârâta, care nu a respectat clauza de la pct. 13, și care nu-și poate invoca propria culpă pentru întârzierea livrării utilajelor. În stabilirea răspunderii contractuale în cadrul cererii reconvenționale, nici nu era necesar analiza altor probe (de altfel, nici nu se arată care sunt acestea) de esență, pentru litigiu, fiind interpretarea contractului încheiat de părți (răspunderea fiind contractuală) și care a necesitat o clarificare a conținutului acestuia, raportat la exemplarul aflat la recurentă.

Referirea instanței de apel la conținutul art. 46 C. com. nu poate fi reținută în sensul arătat în recurs, chiar dacă s-a folosit expresia „înscrisurilor originale”. Este evident, în contextul cauzei, că instanța s-a referit la situația din speță în care, în prezența unui act original și a unei copii a acestuia, probațiunea se face cu originalul. 2. Susținerea din acest motiv este contrazisă de considerentele deciziei recurate, pentru că tocmai culpa pârâtei, în întârzierea livrării utilajelor, a fost analizată, arătându-se amplu, prin analiza celor două exemplare ale contractului aflate la părți, în ce constă nerespectarea de către pârâtă a obligațiilor contractuale. Plățile la care se referă pârâta că le-a făcut la „rugămintea” reclamantei, nu pot fi considerate drept avans conform clauzei contractuale, având cu totul alt caracter (rezultă chiar din explicațiile recurentei) depășind cota prevăzută în contract.

Or, fiind vorba de raporturi contractuale între părți, nu se executau obligațiile asumate decât conform clauzelor prevăzute în executarea contractului și nu pe alte căi, cum se pretinde. 3. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. raportat la interpretarea contractelor originale încheiate de părți, recurenta a schimbat intenția legiuitorului, când a introdus acest motiv și care, neîndoios, a avut în vedere raportul juridic născut între părțile litigante și nu actul juridic în înțelesul său de instrument de probațiune. În cauză este vorba de raporturi juridice de vânzare-cumpărare cu caracter comercial și, așa au fost avute în vedere și de instanța de apel, nefiind incidente la situația de fapt arătată dispozițiile invocate.

Afirmațiile din cadrul acestui motiv, că instanța nu a avut în vedere livrarea cu întârziere a utilajelor și nici calitatea necorespunzătoare a acestora, nu rezolvă problema dedusă judecății prin cererea reconvențională, pentru că aceste aspecte constituie, cel puțin primul, efectul culpei pârâtei în neexecutarea clauzei de la pct. 13, or, cu prioritate s-a analizat cauza ce a determinat efectul și care este imputabilă pârâtei. În ceea ce privește calitatea acestor utilaje, în contractul încheiat de părți, la pct. 7, s-a prevăzut un termen de garanție în care eventualele lipsuri să fie remediate, ceea ce s-a și făcut, problema fiind prevăzută și rezolvată contractual, astfel că nu putea constitui argument în cererea reconvențională.

Diferența de scris a clauzei de la pct. 13, reținută de instanța de fond în motivarea soluției și invocată ca argument al acestui motiv de recurs, a fost bine înlăturată de instanța de apel. Cele două exemplare ale contractului nu sunt ambele originalele acestuia, ci copie atașată la acțiune și originalul depus pe parcursul procesului, ceea ce face explicabil diferența de scris a clauzei în discuție, copia fiind completată de altă persoană decât aceea de la data întocmirii originalului semnat de reprezentantul pârâtei. Se constată că, deși recurenta insistă în modul de verificare și interpretare a celor două exemplare ale contractului aflate în posesia părților, nu se fac critici concrete, raportat la motivarea deciziei, pentru a convinge înlăturarea lor, ci referiri de ordin teoretic și mai mult retoric.

Simpla susținere că în copia contractului, care i-a fost înmânată, nu era trecută clauza de la pct. 13 nu este suficientă pentru a se înlătura argumentele judicioase din decizia recurată. 4. În raport cu starea de fapt din cauză, se apreciază că nu au fost încălcate dispozițiile legale invocate și nici greșit interpretate, pentru că concret, nu se pune problema „ in terminis ” a interpretării voinței părților într-un contract, clauza acestuia fiind primitoare de două înțelesuri (art. 977 - 978 C. civ.) ci de situația de a se stabili care dintre exemplarele prezentate de părți reprezintă, prin conținutul lor, voința părților la data nașterii raportului juridic. Or, motivarea instanței de apel pe acest aspect este scutită de orice critică, iar argumentele expuse nu au fost înlăturate prin susținerile din recurs.

Buna credință a părților în executarea obligațiilor contractuale, invocată în considerarea dispozițiilor art. 970 C. civ., a fost avută în vedere de instanța de apel, dar numai cu privire la reclamanta din acțiune, așa cum a rezultat din probe, pentru că, la scurt timp de la plată de către pârâtă, a expediat utilajele. Pentru toate motivele, urmează a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC F.C. SA Târgu Mureș împotriva deciziei nr. 915 din 10 octombrie 2001 a Curții de Apel Cluj Napoca. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 9 iulie 2003.