ÎCCJ, Decizia nr. 220/2004

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 23 din 31 ianuarie 2002, Tribunalul Arad, secția penală, a condamnat pe inculpatul

Ș.P.P. la 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), b), e) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, în noaptea de 10 iulie 2001, inculpatul menționat, împreună cu inculpatul A.D., condamnat în cauză, au deposedat prin violență pe J.N. de 120.000 lei și alte bunuri.

Inculpații au declarat apel, împotriva hotărârii primei instanțe, solicitând achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. sau, în subsidiar, reducerea pedepselor aplicate.

Curtea de Apel Timișoara, secția penală, prin decizia penală nr. 170/A din 15 aprilie 2002, a respins apelurile declarate de inculpații menționați, ca nefondate, apreciind că starea de fapt a fost corect reținută de prima instanță, iar pedepsele aplicate au fost corect individualizate.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpatul Ș.P.P. a declarat recurs, reiterând criticile formulate în apel.

Prin decizia nr. 5488 din 11 decembrie 2002, Curtea Supremă de justiție, secția penală, a respins recursul, ca nefondat.

În motivarea deciziei, instanța de recurs a apreciat că, în raport de probatoriul administrat în cauză, în mod corect, s-a reținut participarea inculpatului menționat, la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, împotriva părții vătămate J.N.

Totodată, la stabilirea cuantumului pedepsei, instanța de fond a ținut seama de pericolul social concret al infracțiunii comise, de împrejurările în care aceasta a avut loc, de statutul de recidivist al inculpatului care, deși a mai beneficiat odată de clemența legii, a comis o nouă infracțiune, în timpul liberării condiționate.

Împotriva hotărârilor pronunțate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 409 și art. 410 alin. (1) partea I pct. 7 C. proc. pen.

S-a susținut că hotărârile judecătorești au fost pronunțate cu încălcarea legii, în sensul că faptei săvârșite de acest inculpat i s-a dat o greșită încadrare juridică, prin reținerea eronată, ca prim termen al recidivei, a faptei săvârșite în timpul minorității.

În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate și rejudecarea cauzei, în limitele arătate.

Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin actul de sesizare a instanței și hotărârea primei instanțe, cu referire la inculpatul Ș.P.P., trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, s-a reținut pluralitatea de infracțiuni în forma recidivei postcondamnatorii.

În acest sens, s-a reținut că, prin sentința penală nr. 131 din 18 ianuarie 1999 a Judecătoriei Arad, inculpatul menționat a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea, în concurs, a două infracțiuni prevăzute de art. 200 alin. (3) C. pen., pedeapsă executată de la 18 februarie 1999 până la data de 13 februarie 2001, când a fost liberat condiționat.

Într-adevăr, potrivit art. 37 lit. a) C. pen., există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune cu intenție, înainte de începerea executării, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracțiune este închisoarea mai mare de 1 an.

Însă, inculpatul Ș.P.P.,  și-a săvârșit infracțiunile reținute, ca prim termen al recidivei, în perioada iulie-septembrie 1997.

În raport de aceste date, rezultă că inculpatul menționat a săvârșit acele fapte anterior împlinirii vârstei de 18 ani.

Or, potrivit art. 38 alin. (1) lit. a) C. pen., la stabilirea stării de recidivă nu se ține seama, între altele, de hotărârile de condamnare privitoare la infracțiunile săvârșite în timpul minorității.

Ca atare, cum condamnarea anterioară privește o infracțiune săvârșită în timpul minorității, hotărârea de condamnare a inculpatului Ș.P.P., pentru săvârșirea în perioada menționată a infracțiunilor prevăzute de art. 200 alin. (3) C. pen., nu poate fi reținută ca prim termen al recidivei postcondamnatorii.

În consecință, instanțele de judecată trebuiau să constate că, în ceea ce privește pe inculpatul Ș.P.P., nu sunt aplicabile dispozițiile art. 37 lit. a) C. pen.

Așadar, se constată că, prin hotărârile atacate, „s-a făcut o greșită aplicare a legii”, ceea ce constituie caz de casare, în sensul art. 385

9

alin. (1) pct. 17

1

C. proc. pen., corespunzător motivului prevăzut de art. 410 alin. (1) partea I pct. 7

1

din același cod.

Cu privire la pedeapsa aplicată inculpatului, la limita minimă prevăzută de norma incriminatoare, instanțele au respectat criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., în raport de care aceasta apare ca fiind just proporționalizată și în măsură a asigura realizarea scopului prevăzut de art. 52 C. pen.

Pe de altă parte, în cauză, nu se constată aplicarea tratamentului juridic mai sever, reglementat ca o cauză generală și facultativă, în cazul săvârșirii infracțiunii în stare de recidivă.

În același timp, în cauză, nu se constată nici elemente de circumstanțiere, care să justifice reducerea pedepsei sub minimul prevăzut de norma incriminatoare.

Ca atare, în raport de cele ce preced, rezultă că nu se impune modificarea pedepsei aplicate inculpatului Ș.P.P.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 414

1

, cu referire la art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Curtea va admite recursul în anulare, va casa hotărârile atacate, numai cu privire la acest inculpat, referitor la greșita reținere a dispozițiilor art. 37 lit. a) C. pen., pe care le va înlătura, celelalte dispoziții fiind menținute.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva sentinței penale nr. 23 din 31 ianuarie 2002 a Tribunalului Arad, deciziei penale nr. 170/A din 15 aprilie 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția penală și deciziei nr. 5488 din 11 decembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, privind pe inculpatul Ș.P.P.

Casează hotărârile atacate, numai cu privire la greșita reținere a recidivei postcondamnatorii.

Înlătură aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate.

Onorariul de avocat în sumă de 400.000 lei, pentru apărarea din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 5 iulie 2004.