ÎCCJ, Decizia nr. 285/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 123 din 5 mai 2003, Tribunalul Arad, secția penală, a condamnat pe inculpatul U.A.G. la 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), b) alin. (2 1 ) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. În baza art. 61 C. pen., a revocat beneficiul liberării condiționate pentru restul neexecutat de 644 zile închisoare din pedeapsa de 6 ani și 6 luni închisoare aplicată aceluiași inculpat de Judecătoria Arad, prin sentința penală nr. 2417 din 17 noiembrie 1997, a contopit acest rest cu pedeapsa aplicată în prezenta cauză și a dispus executarea pedepsei celei mai grele de 10 ani închisoare, sporită cu un an închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 11 ani închisoare.

Curtea de Apel Timișoara, secția penală, prin decizia penală nr. 214/A din 2 iunie 2003, a respins, ca nefondat, apelul declarat de către inculpat împotriva hotărârii primei instanțe. Împotriva acestei din urmă hotărâri inculpatul a declarat recurs, invocând motive ce vizează cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. Sesizată cu calea de atac exercitată de către inculpat, la Curtea Supremă de Justiție, secția penală, s-a fixat termen de judecată a recursului la data de 24 octombrie 2003. La data de 25 iulie 2003, Curtea a luat în examinare, din oficiu, verificarea legalității arestării inculpatului U.A.G. Prin încheierea din 25 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a constatat că măsura arestării inculpatului este legală și a dispus prelungirea duratei arestării preventive, pe timp de 30 zile, începând cu data de 25 iulie 2003 până la 23 august 2003, inclusiv.

La data de 22 august 2003, secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat din nou legalitatea măsurii arestării inculpatului și, prin încheierea din aceeași zi, a dispus prelungirea măsurii arestării preventive până la 22 septembrie 2003 și a fixat termen intermediar pentru verificarea legalității arestării preventive la 19 septembrie 2003 când, prin încheiere, completul de judecată legal constituit a dispus prelungirea duratei arestării preventive a aceluiași inculpat până la 22 octombrie 2003, inclusiv. Împotriva încheierii din 22 august 2003, inculpatul a declarat recurs, fără să formuleze critici susceptibile a fi considerate motive de casare. Recursul este inadmisibil. Prin art. 160 d alin. (1) C. proc.

pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea preventivă ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385 12 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri”. Dar, în timp ce prin alin. (2) din același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 160 b și ale art. 160 c alin. (1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160 d C. proc.

pen., prin care instanța de apel sau recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac. Așa fiind, și cum prin art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau aceea de recurs legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a considerat necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac, în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

De altfel, o încheiere a instanței de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor. În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160 d , corelate cu cele ale art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, pentru considerentele ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de inculpat, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul ca inadmisibil. Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Curtea va obliga pe recurent, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de inculpatul U.A.G. împotriva încheierii din 22 august 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2855/2003, ca inadmisibil. Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată astăzi, 29 septembrie 2003, în ședință publică.