ÎCCJ, Decizia nr. 564/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 194 din 27 septembrie 2001, Tribunalul Arad a condamnat, între alții, pe inculpatul B.E., la 25 ani închisoare și interzicerea timp de 10 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și e) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav prevăzută de art. 176 lit. d), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., precum și la 10 ani închisoare pentru infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d) și e), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., contopind aceste pedepse în pedeapsa cea mai grea.

În baza art. 61 alin. (2) C. pen., s-a revocat liberarea condiționată pentru un rest de 657 zile închisoare, dintr-o pedeapsă anterioară și, contopindu-se acest rest de pedeapsă cu pedeapsa de 25 ani închisoare, care a fost sporită cu un an închisoare, s-a dispus ca inculpatul să execute în total 26 ani închisoare și interzicerea timp de 10 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b) și e) C. pen. S-a dedus din pedeapsă durata arestării preventive, cu începere de la 10 ianuarie 2001 până la 27 septembrie 2003, menținându-se, totodată, starea de arest a inculpatului. Împotriva sentinței, inculpatul B.E. a declarat apel, acesta fiind respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 229/A din 12 iunie 2003 a Curții de Apel Timișoara.

Inculpatul a declarat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, fiind fixat termen, pentru judecarea acestuia, la 17 octombrie 2003, când cauza a fost amânată la 28 noiembrie 2003. Prin încheierea din 1 august 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160 d C. proc.

pen., a constatat că măsura arestării inculpatului este legală și a dispus prelungirea acesteia până la 29 august 2003. La data de 29 august 2003, secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat, din nou, legalitatea măsurii arestării inculpatului și, prin încheierea din aceeași zi, a dispus prelungirea acesteia până la 27 septembrie 2003, iar la data de 26 septembrie 2003 s-a prelungit arestarea până la 17 octombrie 2003. Inculpatul a declarat recurs împotriva acestei ultime încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi considerate motive de casare. Recursul nu este admisibil. Prin art. 160 d alin. (1) C. proc.

pen., în vigoare la data pronunțării încheierii atacate, s-a prevăzut că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385 12 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri". Dar, în timp ce în alin. ( 2) al aceluiași articol era menționat că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 160 b și ale art. 160 c alin. (1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160 d C. proc.

pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu a fost prevăzută o asemenea cale de atac. Așa fiind și cum prin art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66/2003, s-a prevăzut că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de recurs, legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată. De altfel, o încheiere a instanței de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160 d , corelate cu cele ale art. 160 c alin. (1) și ale art. 141 alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul. În consecință, constatându-se inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul B.E. împotriva încheierii din 26 septembrie 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2963/2003. Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, azi 3 decembrie 2003.