ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3233/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie, având pe rol soluționarea cauzei penale privind apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de inculpații: V.E., N.G., S.I., D.K., K.A. și H.H. împotriva sentinței penale nr. 1314 din 22 decembrie 2003 a Tribunalului București, secția I penală, la termenul din 25 aprilie 2005 a fost sesizată cu cererea apărătorului inculpatului S.A.A. (H.H.) prin care a solicitat revocarea măsurii arestării preventive a acestuia, pentru faptul că acesta este singurul arestat în cauză fără a-i fi indicat numărul mandatului de arestare preventivă.

Prin încheierea din aceeași dată, respectiv 25 aprilie 2005 pronunțată în dosarul nr. 571/2004, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondată, cererea de revocare a măsurii arestării preventive formulată de inculpatul H.H. (S.A.A.), obligându-l la plata sumei de 600.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Pentru a se pronunța astfel, Curtea a reținut că legalitatea mandatului de arestare preventivă a mai fost verificată odată cu sesizarea primei instanțe cu rechizitoriul, prilej cu care s-a verificat legalitatea tuturor măsurilor luate în faza de urmărire penală. Cum în cauză s-a pronunțat o soluție de condamnare prin sentința penală nr. 1314 din 22 decembrie 2003 de către Tribunalul București, secția I penală, Curtea a apreciat că în această fază, de apel, nu mai pot fi analizate aspecte ce țin de nelegalitatea mandatului emis inițial.

A concluzionat că se impune în continuare judecarea inculpatului în stare de arest, a considerat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 139 C. proc. pen., motiv pentru care a respins, ca nefondată, cererea de revocare a măsurii arestării preventive formulată de inculpatul H.H. (S.A.A.) și a fixat termen pentru judecarea apelului la 16 mai 2004. Fiind nemulțumit de soluția pronunțată, inculpatul a formulat recurs, solicitând casarea în parte a încheierii atacate numai în ce privește cererea sa de revocare a măsurii arestării preventive și, pe fond, punerea sa de îndată în libertate, reiterând motivele arătate în fața instanței de apel și depunând un amplu memoriu însoțit de acte doveditoare.

Recursul este nefondat. Verificând încheierea atacată în raport de probele de la dosar și dispozițiile legale aplicabile în materie, se constată că instanța de apel a apreciat în mod corect că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 139 C. proc. pen. Astfel, potrivit art. 139 alin. (2) C. proc. pen., „măsura preventivă luată trebuie revocată din oficiu sau la cerere când nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii preventive”, iar alin. (3 3 ) al aceluiași articol, prevede că „măsura preventivă se revocă din oficiu” și când a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, dispunându-se punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.

Ori, în speță, inculpatul a invocat faptul că mandatul de arestare preventivă nr. 17 din 7 februarie 2002 „a încetat de drept să-și producă efectele de la data de 6 iulie 2002, dată de la care acest mandat nu a mai fost prelungit”. În ce privește mandatul nr. 80 din 28 iunie 2002 întocmit pe numele de H.H. emis pentru săvârșirea infracțiunii de fals privind identitatea persoanei, apreciază că este lovit de nulitate absolută și nu-i este opozabil lui S.A.A. Curtea constată că în cauză împrejurarea că s-au emis două mandate de arestare preventivă s-a datorat în exclusivitate atitudinii duplicitare a inculpatului, care și-a declarat o identitate falsă, încercând să inducă astfel în eroare autoritățile române.

Așa cum rezultă din actele dosarului prin sentința penală nr. 1314 din 22 decembrie 2003 pronunțată în dosarul nr. 3756/2003 al Tribunalului București s-a dispus condamnarea inculpatului H.H. la o pedeapsă rezultantă de 9 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor, prevăzute de art. 9 din Legea nr. 143/2000 și art. 293 C. pen. În esență, s-a reținut că inculpații au fost depistați de către organele de poliție, în cursul anului 2002, deținând instalații și agregate capabile să producă precursori. Urmare efectuării perchezițiilor domiciliare s-au ridicat mai multe substanțe care fiind depuse expertizării tehnico-științifice s-a constatat că fac parte din tabelul nr. 4 anexă la Legea nr. 143/2000.

Contrar susținerilor inculpatului, în speță însă sunt îndeplinite cumulativ condițiile impuse de art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., inclusiv condiția pericolului concret pentru ordinea publică, fiind evident că lăsarea în libertate a inculpatului, în condițiile faptelor ce i se impută, a naturii și gravității infracțiunilor săvârșite de acesta, dar și de complexitatea cauzei, ar putea trezi opiniei publice un puternic sentiment de insecuritate socială. În raport de cele arătate, Curtea va trebui să privească recursul de față, ca nefondat, și să-l respingă ca atare, în baza art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., menținând astfel încheierea atacată. Văzând și dispozițiile art. 192 C. proc.

pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul H.H. (S.A.A.) împotriva încheierii din 25 aprilie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie în dosarul nr. 571/2004. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 800.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 23 mai 2005.