ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3313/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta SC R.L. SA București l-a

chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Afacerilor Externe (pentru Ambasada

României în India), solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, acesta să

fie obligat la restituirea sumei de 278.819,50 rupii indiene, reprezentând 59.018.103

lei, sumă lăsată în custodie de delegații R.L. SA la Ambasada României din

India, New Delhi.

Prin sentința civilă nr. 1763 din 1

aprilie 1999, Tribunalul București, secția comercială, a respins excepțiile

ridicate de pârât, respectiv, excepția prescripției extinctive a acțiunii și

cea a lipsei calității procesuale pasive și, pe fond, a admis acțiunea

reclamantei și l-a obligat pe pârât la restituirea sumei de 278.819,50 rupii

indiene în lei, la cursul oficial de la data efectuării plății și la 3.605.724

lei, cheltuieli de judecată.

Cu privire la excepția prescripției

extinctive, instanța de fond a reținut că actul de recunoaștere a datoriei din

anul 1996 a întrerupt cursul prescripției, iar referitor la excepția lipsei

calității procesuale pasive a reținut că actul prin care s-a vărsat la bugetul

statului suma pretinsă nu este opozabil reclamantei și, deci, calitatea

procesuală aparține părților între care s-a născut raportul juridic dedus

judecății. Privind fondul cauzei, instanța a reținut că, având în vedere

procesul verbal de custodie, chitanțele de plată și plata efectivă a sumei de

50.000 rupii indiene către reclamantă, ca și recunoașterea pârâtei, cererea

este întemeiată și a admis-o, conform art. 1593 alin. (1) și art. 1604 alin. (1)

C. civ., obligând-o pe pârâtă la restituirea sumei de 278.819,50 rupii indiene,

în lei, la cursul zilei din momentul efectuării plății.

Apelul declarat de pârât, împotriva

sentinței mai sus menționate, a fost anulat, ca netimbrat, prin decizia Curții

de Apel București, secția comercială, dar, prin decizia nr. 4128 din 27 iunie

2001, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a admis recursul aceleiași

părți, a casat decizia curții de apel și i-a trimis cauza pentru soluționarea

apelului.

Prin decizia civilă nr. 54 din 7

martie 2002, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de pârât, împotriva sentinței civile nr. 1763 din 1

aprilie 1999 ,pronunțată de Tribunalul București, secția comercială.

În considerentele acestei decizii,

instanța de apel a reținut că, în mod corect, a fost respinsă excepția

prescripției dreptului la acțiune invocată de pârât, având în vedere data

introducerii acțiunii (23 aprilie 1998) și adresa nr. 190 din 29 februarie

1996, de recunoaștere a debitului de către Ambasada din New Delhi și, cu atât

mai mult, confirmarea M.A.E. din 9 ianuarie 1998; tot corect a fost soluționată

de instanța de fond și excepția lipsei calității procesual pasive invocate de

pârât.

Împotriva deciziei curții de apel, a

declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, susținând, în esență, că

greșit instanța a considerat, că Normele financiar contabile nr. 101/1998 nu

sunt aplicabile, în speță, având în vedere că numai centrala M.A.E. poate

confirma soldurile existente la diverse misiuni diplomatice ale României în

străinătate și, de asemenea, greșit s-a reținut că, prin adresa nr. 143 din 9

ianuarie 1998, centrala M.A.E. a recunoscut existența debitului, deoarece

dreptul intimatei-reclamante era deja prescris și orice recunoaștere ulterioară

era nerelevantă.

În ce privește excepția lipsei

calității procesuale pasive, consideră că nejustificat instanța de apel a

reținut că M.A.E. nu a făcut dovada vărsării sumei de 278.819,50 rupii indiene

la bugetul de stat, prin regularizarea care s-a făcut în 1997.

În consecință, solicită admiterea

recursului, așa cum a fost formulat și modificarea corespunzătoare a deciziei

pronunțate de curtea de apel.

Recursul nu este fondat.

Din examinarea actelor dosarului, se

constată următoarele:

Referitor la Normele financiar

contabile nr. 101/1998, invocate de recurentul-pârât în motivarea recursului,

ca fiind aplicabile în cauză, s-a reținut corect, de către instanța de apel, că

nu prezintă relevanță în soluționarea litigiului, întrucât, acestea,

reprezentând modul de înregistrare a partizilor, respectiv a intrărilor și

plăților efectuate, nu sunt aplicabile în situația unor adrese de confirmare a

unor solduri.

Or, din actele dosarului, rezultă,

fără dubiu, recunoașterea debitului de către pârât.

Astfel, prin adresa nr. 190 din 29

februarie 1996, s-a confirmat „soldul creditor la 28 februarie 1994 și în

prezent de 278.819,50 rupii”.

Cu atât mai mult, din examinarea

conținutului Memorandumului Interior din 25 septembrie 1997, nu rezultă că suma

în discuție a fost virată la bugetul de stat, ci, dimpotrivă, că,” (...) din

soldurile existente la 31 decembrie 1993, se vor exclude o serie de unități

care au avut relații financiare cu M.A.E., ulterior acestei date (...)”.

Prin adresa nr. 143 din 9 ianuarie

1998, pârâtul recunoaște din nou existența soldului creditar de 278.819 rupii,

către reclamanta SC R.L. SA București.

Astfel fiind, având în vedere

obiectul patrimonial al litigiului și natura de drept privat a raporturilor

juridice dintre părți, rezultă, cu certitudine, că termenul de prescripție ce

operează în cauză este de 3 ani și nu de 18 luni, cum greșit a susținut

pârâtul.

În speță, termenul de prescripție a

fost întrerupt, prin recunoașterea datoriei, făcută de pârât prin adresa nr. 190

din 29 februarie 1996, dată în raport de care, potrivit dispozițiilor art. 17

din D. nr. 157/1958, a început să curgă un nou termen de prescripție și, față

de care, introducerea acțiunii reclamantei la 23 aprilie 1998, se încadrează în

termenul legal.

În ce privește cea de-a doua

excepție invocată în cauză, respectiv excepția lipsei calității procesuale

pasive ce face obiectul celui de-al doilea motiv de recurs, sunt de precizat

următoarele:

Din moment ce instanța de fond s-a

pronunțat asupra acestei excepții și a respins-o, deși este o excepție

dirimantă, ea trebuia să fie conținută într-un motiv de apel, ori, apelanta nu

a formulat un astfel de motiv de apel, ci a criticat hotărârea instanței de

fond, numai sub aspectul respingerii excepției prescripției dreptului la

acțiune, instanța de apel fiind investită în aceste limite.

Astfel fiind, pârâtul nu poate

invoca direct în recurs această excepție și instanța de recurs nu se poate

pronunța asupra ei, ea primind o soluționare definitivă, prin neatacarea ei în

cadrul apelului.

În consecință, în mod corect,

instanțele care s-au pronunțat în cauză au apreciat că acțiunea reclamantei

este întemeiată și au admis-o, în conformitate cu dispozițiile art. 1593 alin. (1)

C. civ. și art. 1604 alin. (1) C. civ., obligând-o pe pârâtă la restituirea

sumei de 278.819,50 rupii indiene, în lei, la cursul zilei din momentul

efectuării plății și recursul declarat în cauză de pârât se va respinge, ca

fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Externe pentru Ambasada României în

India, împotriva deciziei nr. 54 din 7 martie 2002 a Curții de Apel București,

secția a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi,

6 octombrie 2004.