ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2193/2003

Asupra recursului în anulare de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 15

septembrie 2000 la Curtea de Apel București, secția contencios administrativ,

reclamanta SC M. SA București a formulat acțiunea în contencios administrativ,

prin care a chemat în judecată pe Ministerul Finanțelor, pentru ca acesta să

fie obligat să emită actul administrativ prin care să dispună Direcției

Generale Trezorerie și Contabilitate Publică plata către societatea reclamantă

a sumei de 463.363,96 dolari S.U.A., în cadrul îndeplinirii de către pârâtă a acordului

dintre Guvernul României și Guvernul Federației Ruse, privind reglementarea

reciprocă a creanțelor financiare în ruble transferabile, rezultată din Acordul

și Protocolul dintre Guvernul Republicii Socialiste România și Guvernul

Republicilor Sovietice Socialiste, de colaborare la construirea de obiective în

industria gazelor a U.R.S.S., în anii 1984 - 1988, din 19 iulie 1984, precum și

din contul de lichidare nr. 2, în ruble transferabile, semnat la Moscova, în 18

august 1999 (acord ratificat de Guvernul României prin Ordonanța nr. 6 din 21

ianuarie 2000, publicată în Monitorul Oficial nr. 31/2000), cu cheltuieli de

judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că pârâtul a dat o interpretare eronată a prevederilor art. 3 din

Ordonanța nr. 6/2000 a Guvernului României, în sensul că a considerat ca dată a

exportului realizat de SC M. SA București data de 11 octombrie 1995, situație

în care a fost grav prejudiciată, privind aproximativ 10% din totalul de

515.149 ruble transferabile, ce i s-ar fi cuvenit dacă s-ar fi interpretat corect

textul citat.

Prin sentința civilă nr. 1420 din 23

octombrie 2000, Curtea de Apel București, secția contencios administrativ, a

declinat competența, în favoarea Tribunalului București, secția comercială, cu motivarea

că litigiul se referă la un refuz de plată, ca urmare a unor relații comerciale

și raporturi de schimb și nu reprezintă un refuz al pârâtului, în sensul art. 1

din Legea nr. 29/1990.

Hotărârea curții de apel a rămas definitivă

și irevocabilă, în temeiul deciziei nr. 459 din 5 februarie 2001 a Curții Supreme

de Justiție, secția contencios administrativ, care a confirmat caracterul comercial

al acțiunii reclamantei.

Primind cauza spre soluționare,

Tribunalul București, secția comercială, a pronunțat sentința civilă nr. 5554

din 29 iunie 2001, prin care s-a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei SC

M. SA București.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța

comercială de fond a reținut că data încasării exportului este data la care B.R.

a emis instrumentul de plată către B.R.C.E., adică 11 octombrie 1995, moment în

raport de care suma primită de reclamantă reprezenta echivalentul în dolari a

sumei pretinsă de SC M. SA București.

Soluția instanței de fond a fost

menținută prin decizia nr. 789/R din 6 decembrie 2001 a Curții de Apel București,

secția a VI-a comercială, prin care s-a respins recursul reclamantei (precum și

cererea de rectificare a încheierii din 11 octombrie 2001 formulată de

recurentă).

Procurorul general a declarat recurs

în anulare împotriva hotărârilor judecătorești ale instanțelor comerciale,

susținând că acestea au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, fiind

și vădit netemeinicie, deoarece:

- deși fosta B.C.E. S.A. a comunicat

reclamantei că s-a primit avizul de creditare pentru incasso-ul în valoare de 515.149

ruble transferabile, în raport de adresele Ministerului Finanțelor rezultă că,

în realitate, statul român nu a încasat în contul de cliring contravaloarea

exportului efectuat de SC M. SA București și, sub acest aspect, instanțele au

pronunțat hotărâri netemeinice, care nu au la bază materialul probator;

- sub aspectul legalității

hotărârilor judecătorești s-a susținut că, față de recunoașterea expresă a

pârâtei, în sensul că exportul efectuat de SC M. SA nu poate fi încasat decât

după ce se va conveni la nivel guvernamental coeficientul de conversie

rublă/dolar S.U.A., înseamnă că data încasării exportului nu poate fi decât

data de 21 ianuarie 2000, când a fost ratificat acordul dintre cele două state;

- din același punct de vedere,

procurorul general trage concluzia că instanțele au interpretat eronat dispozițiile

O.G. nr. 6/2000 și au ajuns la concluzia greșită că data încasării exportului

este 11 octombrie 1995.

Recursul în anulare este fondat.

Din actele dosarului rezultă că, în

baza contractului extern nr. 0027310/0290 – 111 din 29 noiembrie 1990 și a

protocolului de circulație a mărfurilor și de plată între fosta U.R.S.S. și

România, pe anul 1990, reclamanta SC M. SA București a livrat firmei M., din

Republica Moldova, mărfuri în valoare de 515.000 ruble.

Deși ambele părți contractante și-au

îndeplinit obligațiile asumate, datorită problemelor de decontare apărute între

cele două țări, încasarea contravalorii mărfurilor exportate de reclamantă nu

s-a făcut (situație necontestată de pârâtă și care a generat litigiul).

De asemenea, din actul depus în

recurs (dosarul Curții de Apel București) rezultă că, deși B.R.C.E. a comunicat

reclamantei că s-a primit avizul de creditare pentru incasso-ul în valoare de

515.149 ruble transferabile, în realitate, statul român (și implicit

furnizoarea) nu a încasat în contul de cliring contravaloarea exportului

efectuat de SC M. București.

Pe de altă parte, este necontestat

că orice operațiune de decontare în lei, aferentă exporturilor - importurilor

cu fosta U.R.S.S., în contul de cliring, barter și cooperare economică internațională,

se putea derula numai după aprobarea reglementării definitive a drepturilor și

obligațiilor reciproce dintre România și țările fostei U.R.S.S. și determinarea

raportului de schimb rublă transferabilă/dolar S.U.A.

Această reglementare s-a făcut în

anul 2000, când s-a încheiat Acordul dintre Guvernul României și Guvernul

Federației Ruse, acord aprobat prin O.G. nr. 6 din 21 ianuarie 2000 (aprobată

la rândul său, prin Legea nr. 164/2000).

În conformitate cu prevederile art. 3

din ordonanța amintită, „decontarea în lei a operațiunilor de export – import

înregistrate în contul de lichidare nr. 2 în ruble transferabile se efectuează

astfel:

- „exporturile se decontează pe baza

cursului de schimb leu – dolar S.U.A. în vigoare la data încasării exportului

respectiv”.

Critica procurorului general vizează

modul în care instanțele au interpretat dispozițiile acestui text, în sensul

că, față de momentul încasării efective a exportului, operațiunea în lei trebuia

să aibă la bază cursul de schimb leu/dolar S.U.A. la 21 ianuarie 2000 și nu cel

de la 11 octombrie 1995, când s-a primit avizul de creditare pentru

contravaloarea mărfurilor exportate.

Într-adevăr, datorită devalorizării

monedei naționale, legiuitorul n-ar fi putut avea în vedere un curs de

aproximativ 10 ori mai mic decât cel aplicabil la data acordului guvernamental,

fără să se aducă considerabile prejudicii exportatorului român.

De altfel, prin natura sa,

incasso-ul invocat de instanțe, pentru care s-a primit avizul de creditare de

la banca rusă la 15 octombrie 1995, nu constituie un document de plată efectivă

a mărfurilor exportate, ci doar o ofertă de încasare a mărfurilor, făcută de

bancă pentru exportator, operațiune pentru care băncile nu-și asumă nici o obligație

de plată.

Chiar dacă, așa cum a susținut pârâtul

– intimat, în speță, banca plătitoare a emis un ordin de plată către B., la 11

octombrie 1995, acest ordin nu poate fi interpretat ca o plată efectivă, atâta

timp cât suma nu a intrat în contul exportatoarei, iar decontarea nu putea avea

loc înainte de reglementarea reciprocă a creanțelor financiare în ruble

transferabile, reglementare făcută, așa cum s-a arătat, numai în anul 2000,

prin acordul guvernamental.

În legătură cu această noțiune,

pârâtul Ministerul Finanțelor a arătat că, în opinia sa, data încasării

exportului este data de 11 octombrie 1995, conform uzanțelor bancare

internaționale, apelând astfel la o noțiune foarte vagă, fără să se refere la o

anumită situație, sau la natura documentelor bancare utilizate în speță.

Ca atare, critica procurorului

general, potrivit căreia instanțele au dat o greșită interpretare prevederilor art.

3 din O.G. nr. 6/2000, se găsește întemeiată, situație în care va fi admis recursul

în anulare și vor fi casate ambele hotărâri judecătorești pronunțate în cauză,

conform art. 330 pct. 2 combinat cu art. 314 C. proc. civ.

Pe fondul pricinii, acțiunea

reclamantei se găsește întemeiată și pentru considerentele arătate mai sus,

pârâtul Ministerul Finanțelor va achita reclamantei SC M. SA București

contravaloarea în lei a diferenței neachitate din exportul realizat, respectiv

echivalentul sumei de 463.363,96 dolari S.U.A. la cursul de schimb leu/dolar S.U.A.,

aplicabil la data de 21 ianuarie 2000.

În conformitate cu prevederile art. 274

C. proc. civ., pârâtul va fi obligat la plata sumei de 764.201.252 lei cu titlu

de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru, timbru

judiciar și onorariu de avocat, în toate fazele de judecată, cheltuieli

dovedite cu actele de la dosar și centralizate în nota anexată concluziilor

scrise.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul în anulare, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței nr. 5554 din 29 iunie 2001 a

Tribunalului București, secția comercială, și a deciziei nr. 789/06 decembrie 2001

a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Casează

decizia și sentința atacate și, în fond, admite acțiunea formulată de

reclamanta SC M. SA București și obligă pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

la plata echivalentului în lei a sumei de 463.363,96 dolari S.U.A., calculat la

cursul de schimb leu/dolar S.U.A. la data de 21 ianuarie 2000, plus 764.201.252

lei cheltuieli de judecată, în toate fazele de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 9 aprilie 2003.