ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3352/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 3114 din 7 iunie 1999, s-a admis acțiunea reclamantei SC U.E. SA București și a fost obligat pârâtul, Ministerul de Finanțe, la plata sumei de 922.016.846 lei, echivalentul în lei a sumei de 840.000 ruble transferabile, reținând refuzul acestuia, contrar art. 8 din O.G. nr. 59/1994, în decontarea operațiunilor de export efectuate de reclamantă cu firma E.N.M.H. – Cuba. Curtea de Apel București, secția comercială, prin decizia nr. 128 din 19 ianuarie 2000, a respins, ca nefondat, apelul declarat de Ministerul Finanțelor împotriva sentinței. În considerentele deciziei se arată că dreptul intimatei de a solicita plata serviciilor prestate, pe baza contractului extern nr. 13 din 21 februarie 1990, s-a născut la data de 10 mai 1996, când partea cubaneză și-a exprimat acordul asupra obligației față de partea română, iar SC B.X.

SA a confirmat că s-a primit avizul de creditare de la Banca Națională Cuba – Havana și a trimis Ministerului Finanțelor borderoul de încasări a contravalorii sumei de 840.000 lei ruble transferabile, pierderea fiind a reclamantei, care a suportat din fonduri proprii realizarea contractului extern nr. 13/1990. Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 902 din 14 februarie 2001, a admis recursul declarat de pârâtul, Ministerul de Finanțe, a casat decizia atacată și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași instanță. În considerentele deciziei se arată că singura problemă dezlegată corect de instanța de apel este aceea cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, cursul prescripției fiind stabilit corect, conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958, cu data de 10 mai 1996, când partenerul cubanez a făcut plata.

Rejudecarea apelului s-a impus, pentru ca, în limitele învestirii, instanța să răspundă la toate motivele de apel, ocazie cu care să aibă în vedere convenția privind preluarea conturilor de cliring în gestiune de către Ministerul de Finanțe, la 30 iunie 1992, cât și împrejurarea că aceste conturi nu au fost închise, astfel încât orice sumă primită, în funcție de relația contractuală existentă înainte și după 1992, nu putea să fie refuzată la decontare. Instanța de recurs a mai stabilit ca, în raport cu prevederile O.U.G. nr. 87 și O.G. 59/1994, să fie examinată obligația de plată a recurentului-pârât, fiind evident că partenerul cubanez a decontat sumele datorate independent de circuitul documentelor financiare, ca și adresa nr. 225966/1998 a Ministerului de Finanțe, cât și susținerea referitoare la faptul că prestările de servicii s-au achitat din sursele proprii ale SC U.E.

SA, ceea ce, în limitele convenției, dă dreptul la încasarea sumei în lei. În rejudecare, Curtea de Apel București, secția comercială, prin decizia nr. 1366 din 1 noiembrie 2001, a respins apelul declarat de apelantul, Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței tribunalului. Conformându-se recomandărilor date prin decizia de casare, instanța de apel a reținut, în considerentele deciziei, următoarele: - pretențiile reclamantei derivă din contractul extern nr. 13 din 21 februarie 1990, pe care aceasta l-a încheiat cu firma cubaneză E.N.M.H.

Cuba, conform autorizației de export din 15 decembrie 1989, obiectul contractului constând în efectuarea unor reparații la mai multe nave cubaneze, plata urmând a se face în ruble transferabile; - cele trei facturi emise de reclamantă au fost transmise partenerului cubanez, pentru încasarea contravalorii prestațiilor efectuate în perioada aprilie – iulie 1990, prin Șantierul Constanța și plătibile de ea din surse proprii, așa încât Banca Națională Cuba a transmis avizul nr. 172 din 1 mai 1995 pentru suma de 840.000 ruble transferabile, plata fiind confirmată de B.X. la data de 10 mai 1996; - plata s-a făcut de Banca Națională Cuba în acord cu prevederile Convenției nr. 4162 din 26 iunie 1992, încheiată între Ministerul Finanțelor, B.N.R.

și B.R.C.E., apelantul neputându-se prevala, în motivarea refuzului la plată, de faptul că nu avea autorizarea legală să aprobe includerea acestei operațiuni în soldul contului de cliring româno – cubanez; - pretențiile reclamantei sunt justificate în temeiul art. 8 din O.G. nr. 59/1954, modificată prin O.U.G. nr. 87/1997, derularea contractului extern cu partenerul cubanez efectuându-se după 1 ianuarie 1990, iar decontarea operațiunii la intern nu s-a realizat până la data ordonanței, conform cu textul citat. Împotriva acestei decizii pârâtul, Ministerul Finanțelor Publice, a declarat recurs pentru următoarele motive: - Conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, deoarece instanța de trimitere nu s-a conformat recomandării din decizia de casare, care este obligatorie, conform art. 315 C. proc.

civ., și nu a examinat adresa nr. 225961/1998 emisă de Ministerul Finanțelor, făcând, totodată, și o interpretare trunchiată a prevederilor art. 8 din O.G. 59/1994, suma de 840.000 ruble transferabile fiind înregistrată în contul de cliring fără avizul Ministerului Finanțelor. - Conform art. 304 pct. 10 C. proc. civ., instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, și care privesc: scrisoarea ambasadorului Republicii Cuba din 9 februarie 1994, corespondența dintre recurentă și intimata din anul 1995, dintre reclamantă și SC B.X. SA, precum și adresa nr. 49602 din 11 februarie 1995, emisă de reclamantă.

Cât privește prescripția dreptului la acțiune, cursul acesteia se calculează, susține recurentul, cu data emiterii facturilor, respectiv, 12 iulie 1990. Prin întâmpinare, intimata SC U.E. SA București a solicitat respingerea recursului, arătând că: - Banca Națională a Cubei a recunoscut prestația de servicii executate de reclamantă prin emiterea avizului de credit, înscris astfel în contul de cliring; - temeiul legal al plății în lei este O.G. nr. 59/1994, nemodificată; - reclamanta a plătit în lei din surse proprii contravaloarea reparației navei cubaneze; - invocarea prescripției înseamnă practic recunoașterea dreptului de a primi suma solicitată; Recursul nu este fondat. Dezvoltarea în fapt a celor două motive de recurs, formulate de recurent, în ale căror limite va fi analizată decizia atacată, se reduc, în esență, la respectarea de către instanța de trimitere a prevederilor art. 315 C. proc.

civ., iar analiza lor va fi, deci, una comună. Potrivit art. 315 C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. 1. Astfel cum rezultă din istoricul prezentat, Curtea Supremă, în primul ciclu procesual, prin decizia de casare, a indicat instanței de trimitere să examineze numai adresa nr. 225966/1998 alin. ultim, emisă de Ministerul de Finanțe, îndrumare căreia această instanță i s-a conformat, fapt ce rezultă din decizia astfel adoptată. Dacă aprecia ca fiind necesar, instanța de recurs ar fi făcut trimitere în decizia sa și la înscrisurile enumerate de recurent în dezvoltarea motivului 2 de recurs, caz în care examinarea lor devenea obligatorie pentru instanța de apel în cel de-al doilea ciclu procesual, trimitere pe care, însă, decizia de casare nu o cuprinde.

2. Interpretarea art. 8 din O.G. 59/1994, modificată prin O.G. 87/1997, s-a făcut de aceeași instanță în spiritul deciziei de casare, de vreme ce aceasta constată ca fiind evident că partenerul cubanez a decontat sumele datorate independent de circuitul documentelor financiare. 3. În ce privește cursul prescripției extinctive, decizia de casare a statuat că termenul de prescripție curge cu data de 10 mai 1996, când partenerul cubanez a făcut plata și, deci, problema de drept fiind astfel dezlegată, ea nu mai putea primi o altă rezolvare din partea instanței de apel. 4. Așa fiind, Curtea va respinge recursul declarat, față de prevederile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., menținând, ca legală și temeinică, decizia atacată, în raport și cu dispozițiile art. 306 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul, Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Juridică București, împotriva deciziei nr. 1366 din 1 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 8 iulie 2003.