ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3352/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 3114 din 7 iunie

1999, s-a admis acțiunea reclamantei SC U.E. SA București și a fost obligat

pârâtul, Ministerul de Finanțe, la plata sumei de 922.016.846 lei, echivalentul

în lei a sumei de 840.000 ruble transferabile, reținând refuzul acestuia,

contrar art. 8 din O.G. nr. 59/1994, în decontarea operațiunilor de export efectuate

de reclamantă cu firma E.N.M.H. – Cuba.

Curtea de Apel București, secția

comercială, prin decizia nr. 128 din 19 ianuarie 2000, a respins, ca nefondat,

apelul declarat de Ministerul Finanțelor împotriva sentinței.

În considerentele deciziei se arată

că dreptul intimatei de a solicita plata serviciilor prestate, pe baza

contractului extern nr. 13 din 21 februarie 1990, s-a născut la data de 10 mai

1996, când partea cubaneză și-a exprimat acordul asupra obligației față de

partea română, iar SC B.X. SA a confirmat că s-a primit avizul de creditare de

la Banca Națională Cuba – Havana și a trimis Ministerului Finanțelor borderoul

de încasări a contravalorii sumei de 840.000 lei ruble transferabile, pierderea

fiind a reclamantei, care a suportat din fonduri proprii realizarea

contractului extern nr. 13/1990.

Curtea Supremă de Justiție, secția

comercială, prin decizia nr. 902 din 14 februarie 2001, a admis recursul

declarat de pârâtul, Ministerul de Finanțe, a casat decizia atacată și a trimis

cauza pentru rejudecare la aceeași instanță.

În considerentele deciziei se arată

că singura problemă dezlegată corect de instanța de apel este aceea cu privire

la excepția prescripției dreptului la acțiune, cursul prescripției fiind

stabilit corect, conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958, cu data de 10 mai

1996, când partenerul cubanez a făcut plata.

Rejudecarea apelului s-a impus,

pentru ca, în limitele învestirii, instanța să răspundă la toate motivele de

apel, ocazie cu care să aibă în vedere convenția privind preluarea conturilor

de cliring în gestiune de către Ministerul de Finanțe, la 30 iunie 1992, cât și

împrejurarea că aceste conturi nu au fost închise, astfel încât orice sumă

primită, în funcție de relația contractuală existentă înainte și după 1992, nu

putea să fie refuzată la decontare.

Instanța de recurs a mai stabilit

ca, în raport cu prevederile O.U.G. nr. 87 și O.G. 59/1994, să fie examinată obligația

de plată a recurentului-pârât, fiind evident că partenerul cubanez a decontat

sumele datorate independent de circuitul documentelor financiare, ca și adresa nr.

225966/1998 a Ministerului de Finanțe, cât și susținerea referitoare la faptul

că prestările de servicii s-au achitat din sursele proprii ale SC U.E. SA, ceea

ce, în limitele convenției, dă dreptul la încasarea sumei în lei.

În rejudecare, Curtea de Apel

București, secția comercială, prin decizia nr. 1366 din 1 noiembrie 2001, a

respins apelul declarat de apelantul, Ministerul Finanțelor Publice, împotriva

sentinței tribunalului.

Conformându-se recomandărilor date

prin decizia de casare, instanța de apel a reținut, în considerentele deciziei,

următoarele:

- pretențiile reclamantei derivă din

contractul extern nr. 13 din 21 februarie 1990, pe care aceasta l-a încheiat cu

firma cubaneză E.N.M.H. Cuba, conform autorizației de export din 15 decembrie

1989, obiectul contractului constând în efectuarea unor reparații la mai multe

nave cubaneze, plata urmând a se face în ruble transferabile;

- cele trei facturi emise de

reclamantă au fost transmise partenerului cubanez, pentru încasarea

contravalorii prestațiilor efectuate în perioada aprilie – iulie 1990, prin

Șantierul Constanța și plătibile de ea din surse proprii, așa încât Banca

Națională Cuba a transmis avizul nr. 172 din 1 mai 1995 pentru suma de 840.000 ruble

transferabile, plata fiind confirmată de B.X. la data de 10 mai 1996;

-

plata s-a făcut de Banca Națională Cuba în acord cu prevederile Convenției nr. 4162

din 26 iunie 1992, încheiată între Ministerul Finanțelor, B.N.R. și B.R.C.E., apelantul

neputându-se prevala, în motivarea refuzului la plată, de faptul că nu avea

autorizarea legală să aprobe includerea acestei operațiuni în soldul contului

de cliring româno – cubanez;

-

pretențiile reclamantei sunt justificate în temeiul art. 8 din O.G. nr. 59/1954,

modificată prin O.U.G. nr. 87/1997, derularea contractului extern cu partenerul

cubanez efectuându-se după 1 ianuarie 1990, iar decontarea operațiunii la

intern nu s-a realizat până la data ordonanței, conform cu textul citat.

Împotriva acestei decizii pârâtul,

Ministerul Finanțelor Publice, a declarat recurs pentru următoarele motive:

- Conform art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii,

deoarece instanța de trimitere nu s-a conformat recomandării din decizia de

casare, care este obligatorie, conform art. 315 C. proc. civ., și nu a examinat

adresa nr. 225961/1998 emisă de Ministerul Finanțelor, făcând, totodată, și o interpretare

trunchiată a prevederilor art. 8 din O.G. 59/1994, suma de 840.000 ruble

transferabile fiind înregistrată în contul de cliring fără avizul Ministerului

Finanțelor.

- Conform art. 304 pct. 10 C. proc.

civ., instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei

dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, și care

privesc: scrisoarea ambasadorului Republicii Cuba din 9 februarie 1994,

corespondența dintre recurentă și intimata din anul 1995, dintre reclamantă și

SC B.X. SA, precum și adresa nr. 49602 din 11 februarie 1995, emisă de

reclamantă.

Cât privește prescripția dreptului

la acțiune, cursul acesteia se calculează, susține recurentul, cu data emiterii

facturilor, respectiv, 12 iulie 1990.

Prin întâmpinare, intimata SC U.E.

SA București a solicitat respingerea recursului, arătând că:

- Banca Națională a Cubei a

recunoscut prestația de servicii executate de reclamantă prin emiterea avizului

de credit, înscris astfel în contul de cliring;

- temeiul legal al plății în lei

este O.G. nr. 59/1994, nemodificată;

- reclamanta a plătit în lei din

surse proprii contravaloarea reparației navei cubaneze;

- invocarea prescripției înseamnă

practic recunoașterea dreptului de a primi suma solicitată;

Recursul nu este fondat.

Dezvoltarea în fapt a celor două

motive de recurs, formulate de recurent, în ale căror limite va fi analizată

decizia atacată, se reduc, în esență, la respectarea de către instanța de

trimitere a prevederilor art. 315 C. proc. civ., iar analiza lor va fi, deci,

una comună.

Potrivit art. 315 C. proc. civ., în

caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept

dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt

obligatorii pentru judecătorii fondului.

prezentat, Curtea Supremă, în primul ciclu procesual, prin decizia de casare, a

indicat instanței de trimitere să examineze numai adresa nr. 225966/1998 alin.

ultim, emisă de Ministerul de Finanțe, îndrumare căreia această instanță i s-a

conformat, fapt ce rezultă din decizia astfel adoptată.

Dacă aprecia ca fiind necesar,

instanța de recurs ar fi făcut trimitere în decizia sa și la înscrisurile

enumerate de recurent în dezvoltarea motivului 2 de recurs, caz în care

examinarea lor devenea obligatorie pentru instanța de apel în cel de-al doilea

ciclu procesual, trimitere pe care, însă, decizia de casare nu o cuprinde.

59/1994, modificată prin O.G. 87/1997, s-a făcut de aceeași instanță în

spiritul deciziei de casare, de vreme ce aceasta constată ca fiind evident că

partenerul cubanez a decontat sumele datorate independent de circuitul

documentelor financiare.

prescripției extinctive, decizia de casare a statuat că termenul de prescripție

curge cu data de 10 mai 1996, când partenerul cubanez a făcut plata și, deci,

problema de drept fiind astfel dezlegată, ea nu mai putea primi o altă

rezolvare din partea instanței de apel.

recursul declarat, față de prevederile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., menținând,

ca legală și temeinică, decizia atacată, în raport și cu dispozițiile art. 306 C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul, Ministerul Finanțelor

Publice, Direcția Generală Juridică București, împotriva deciziei nr. 1366 din

1 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 8 iulie 2003.