ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3335/2003

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

SC I.E. SA a chemat în judecată pe

fosta R.A. P. pentru a fi obligată la plata sumei de 319.726 dolari S.U.A.,

plus cheltuielile de judecată.

Motivându-și cererea, reclamanta a

arătat că, în baza unui contract de comision, a importat pentru pârâtă unele

piese de schimb din Rusia, piese pe care aceasta nu le-a plătit integral. Ca

urmare, partenerul străin a chemat în judecată arbitrală reclamanta din cauza

de față, aceasta fiind obligată la plata restituirii prețului.

Tribunalul București, secția comercială,

prin sentința civilă nr. 3.597 din 8 octombrie 1997, a admis acțiunea

reclamantei, astfel cum a fost formulată.

Această sentință a fost păstrată de

Curtea de Apel București, secția comercială, care, prin decizia nr. 3167 din 6

noiembrie 2000, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că parte a contractului extern este SC P. SA, care s-a obligat

să asigure și fondurile valutare datorate nerespectării acestei obligații

asumate de pârâtă, partenerul extern a chemat în judecată și a obținut

obligarea pârâtei la plata diferenței de preț. S-a mai reținut că S.N.P. P. SA nu

a făcut dovada că intimata ar fi întârziat cu depunerea sumelor virate la

fixing.

Curtea Supremă de Justiție, secția comercială,

prin decizia nr. 1410 din 6 martie 2001, a admis recursul pârâtei, a casat

decizia menționată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

În fond, după casare, Curtea de Apel

București, secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 132/A din 6 septembrie

2001, a admis apelul S.N.P. P. SA, a schimbat în parte sentința atacată, în

sensul că a obligat-o să plătească reclamantei suma de 312.371,45 dolari S.U.A.

plătibili în lei, la cursul B.N.R. stabilit pentru data executării hotărârii.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței, cu 60.000.000 lei

cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că suma datorată este de 312.371,45 dolari S.U.A., deoarece, în

conformitate cu art. 406 alin. (1) C. com., comisionarul este direct obligat

către persoana cu care a contractat, ca și cum afacerea ar fi fost a sa

proprie. Or, SC I.E. SA nu trebuia să aștepte ca partenerul străin să o

acționeze în judecată, ci să-și fi executat obligația de plată chiar din sume

proprii, iar pentru folosirea acestora putea să solicite eventuale dobânzi.

Comisionarul nu numai că nu a procedat astfel, dar, mai mult, a acționat-o în

judecată pe apelantă numai după ce, la rândul său, a fost obligat de către

arbitraj pentru neîndeplinirea propriilor obligații.

A reținut că suma de 312.371,45 dolari

S.U.A. este datorată, având în vedere că, potrivit art. 405 C. com., comisionul

are ca obiect tratarea de afaceri comerciale de către comisionar în socoteala

comitentului. Or, atâta timp cât subunități ale apelantei-pârâte au fost beneficiarele

pieselor de schimb, aceasta trebuie să răspundă și, deci, să achite diferența

rămasă neachitată din valoarea mărfurilor importate.

În sfârșit, instanța de apel a

reținut că nu se poate reduce cuantumul cheltuielilor de judecată corespunzător

valorii diminuate prin prezenta decizie, deoarece taxa judiciară de timbru

datorată la data soluționării apelului este mult mai mare decât cea plătită și

datorată la data soluționării fondului cauzei și nu se poate aplica în prezent

decât actul normativ în vigoare, respectiv, H.G. nr. 752/1999.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând, ca

temei de drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 și 8 C. proc. civ. și solicitând

pe fond respingerea acțiunii ca nefondată.

Recurenta a susținut, în esență, că

cele două instanțe au făcut în speță o aplicare greșită a dispozițiilor art. 405

C. com., întrucât nu au nici o relevanță pentru comitent înțelegerile dintre

comisionar și terț, comportamentul reciproc al acestora în cadrul contractului

încheiat între ei și nici obligațiile ce rezultă de aici. Important este numai

în ce măsură comisionarul a executat contractul de comision, comitentul fiind

răspunzător față de comisionar numai pentru obligațiile ce rezultă din

executarea întocmai a acestui contract, orice depășire a limitelor ori

neexecutarea acestuia rămânând în sarcina comisionarului.

A arătat recurenta că, dacă

comisionara și-a dat seama că societatea în numele căreia acționează nu-și

îndeplinește obligațiile de plată, aceasta ar fi putut cere anularea

contractului de comision și, implicit, a celui extern, că intimata comisionară

a schimbat modalitatea de plată pentru o parte din contract în sistem barter.

Verificând legalitatea și temeinicia

deciziei atacate în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, conform art.

306 alin. (2) C. proc. civ., Curtea constată că recursul nu este fondat pentru

următoarele considerente:

Instanța de apel a făcut o analiză

minuțioasă a probelor administrate în cauză și a reținut, în mod corect, că, în

speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 405 C. com., astfel că pârâta

datorează reclamantei suma de 312.317,34 dolari S.U.A.

Susținerea recurentei, cum că,

pentru comitent, nu au relevanță înțelegerile dintre comisionar și terț,

comportament reciproc al acestora în cadrul contractului încheiat între ei, nu

poate fi primită, întrucât încalcă, însăși, esența contractului de comision,

care, conform art. 405 C. com., constă în aceea că în acest contract înseamnă

tratarea de afaceri comerciale de către comisionar în numele și pe răspunderea

comitentului, în limitele mandatului ce i s-a dat și numai în caz de depășire

intervine răspunderea exclusivă a comisionarului.

În speță, recurenta nu a făcut

dovada unei depășiri a mandatului, astfel că răspunderea sa este angajată.

Nici cel de al doilea motiv de

casare nu este întemeiat. Probele dosarului dovedesc că încheierea cu

partenerul extern a contractului de import pentru livrarea unor piese necesare

unităților de producție ale recurentei s-a făcut în anul 1991, când statul a

confiscat valuta și aceasta nu putea fi obținută decât la fixing de către

întreprinderile de comerț exterior, așa cum era intimata.

Mai mult, contractul extern a fost

întocmit după ce comisionara a primit fișele tehnice de la comitentă, acestea

reprezentând comandă fermă către importator, care este obligat să inițieze și

să încheie contractul extern în limitele obiectului, a termenelor de livrare și

a valorii indicate. Aceste fișe tehnice indicau că valoarea contractului extern

să fie de 2.600.000 dolari S.U.A., iar valoarea contractului executat în fapt a

fost de 2.099.378,66 dolari S.U.A., deci, sub valoarea cerută inițial de

comitentă.

Livrările partenerului extern s-au

desfășurat în perioada trimestrului II și III 1991, astfel că, întrucât

problemele legate de plata în valută a unei părți din contract s-au ivit după

ce comisionara a intrat în posesia tuturor pieselor comandate, nici nu se putea

pune problema anulării contractului de comision și, implicit, a celui extern.

Susținerea recursului, referitoare

la schimbarea modalității de plată de către intimata comisionară, este

neîntemeiată.

Astfel, la dosar se afla telexul nr.

730/1991 din care rezultă că reprezentanții recurentei roagă să informeze

partenerul sovietic că, până la sfârșitul anului, vor cumpăra piese de schimb

contractate pentru anul 1991, precum și că în prima etapă li s-a repartizat în

lei contravaloarea a 1.040.000 dolari S.U.A., pentru care urmează să deschidă

acreditivul, iar pentru diferența sumei contractate să fie invitată delegația

uzinei furnizoare la București pentru convorbiri și tratative pentru

contrapartidă.

Ca urmare a acestui fapt, la 16

octombrie 1991, se încheie protocolul convorbirilor dintre furnizor și

comisionar la care participă și reprezentantul S.N.P. P. SA, care avizează

favorabil acest protocol.

În sfârșit, toate expertizele

contabile, cu excepția celei realizate de expertul C., ale cărui calcule nu au

în vedere documentele contabile, au constatat că prejudiciul suportat de

intimată constă în diferențele dintre sumele depuse în lei, uneori cu mari

întârzieri de către recurentă, și obținerea valutei la fixing de către

intimată, ca urmare a deprecierii monedei naționale și întârzierii obținerii

valutei de la bancă, deși sumele în lei erau depuse imediat ce erau obținute de

la comitentă.

Aceste împrejurări nu pot fi

imputabile intimatei, întrucât sunt riscuri ale activității comerciale și cum

contractul de import se realizează, potrivit art. 405 C. com., pe seama

comitentului, riscurile cad în sarcina acestuia.

Așa fiind, în mod corect, instanța

de apel a apreciat că recurenta trebuie să achite diferența, de 312.371,45 dolari

S.U.A., rămasă neachitată din valoarea mărfurilor importate, refuzul acesteia

pentru plata integrală a prețului din contractul extern fiind întemeiat.

În consecință, față de

considerentele expuse, Curtea constată că decizia atacată este legală și

temeinică, motiv pentru care, în conformitate cu art. 316 și 296 C. proc. civ.,

va respinge, ca nefondat, recursul pârâtei.

Cum pârâta se afla în culpă

procesuală, în conformitate cu art. 274 C. proc. civ., va fi obligată la plata

sumei de 10.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimată, justificate cu

actele depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

S.N.P. P. SA București, împotriva deciziei nr. 132 din 6 septembrie 2002 a

Curții de Apel București, secția comercială, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă, S.N.P. P. SA

București, la plata sumei de 10.000.000 lei, cu titlu de onorariu avocat către

intimata SC I.E. SA București.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 4 iulie 2003.