ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3335/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: SC I.E. SA a chemat în judecată pe fosta R.A. P. pentru a fi obligată la plata sumei de 319.726 dolari S.U.A., plus cheltuielile de judecată. Motivându-și cererea, reclamanta a arătat că, în baza unui contract de comision, a importat pentru pârâtă unele piese de schimb din Rusia, piese pe care aceasta nu le-a plătit integral. Ca urmare, partenerul străin a chemat în judecată arbitrală reclamanta din cauza de față, aceasta fiind obligată la plata restituirii prețului. Tribunalul București, secția comercială, prin sentința civilă nr. 3.597 din 8 octombrie 1997, a admis acțiunea reclamantei, astfel cum a fost formulată.

Această sentință a fost păstrată de Curtea de Apel București, secția comercială, care, prin decizia nr. 3167 din 6 noiembrie 2000, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că parte a contractului extern este SC P. SA, care s-a obligat să asigure și fondurile valutare datorate nerespectării acestei obligații asumate de pârâtă, partenerul extern a chemat în judecată și a obținut obligarea pârâtei la plata diferenței de preț. S-a mai reținut că S.N.P. P. SA nu a făcut dovada că intimata ar fi întârziat cu depunerea sumelor virate la fixing. Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 1410 din 6 martie 2001, a admis recursul pârâtei, a casat decizia menționată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

În fond, după casare, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 132/A din 6 septembrie 2001, a admis apelul S.N.P. P. SA, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat-o să plătească reclamantei suma de 312.371,45 dolari S.U.A. plătibili în lei, la cursul B.N.R. stabilit pentru data executării hotărârii. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței, cu 60.000.000 lei cheltuieli de judecată. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că suma datorată este de 312.371,45 dolari S.U.A., deoarece, în conformitate cu art. 406 alin. (1) C. com., comisionarul este direct obligat către persoana cu care a contractat, ca și cum afacerea ar fi fost a sa proprie.

Or, SC I.E. SA nu trebuia să aștepte ca partenerul străin să o acționeze în judecată, ci să-și fi executat obligația de plată chiar din sume proprii, iar pentru folosirea acestora putea să solicite eventuale dobânzi. Comisionarul nu numai că nu a procedat astfel, dar, mai mult, a acționat-o în judecată pe apelantă numai după ce, la rândul său, a fost obligat de către arbitraj pentru neîndeplinirea propriilor obligații. A reținut că suma de 312.371,45 dolari S.U.A. este datorată, având în vedere că, potrivit art. 405 C. com., comisionul are ca obiect tratarea de afaceri comerciale de către comisionar în socoteala comitentului. Or, atâta timp cât subunități ale apelantei-pârâte au fost beneficiarele pieselor de schimb, aceasta trebuie să răspundă și, deci, să achite diferența rămasă neachitată din valoarea mărfurilor importate.

În sfârșit, instanța de apel a reținut că nu se poate reduce cuantumul cheltuielilor de judecată corespunzător valorii diminuate prin prezenta decizie, deoarece taxa judiciară de timbru datorată la data soluționării apelului este mult mai mare decât cea plătită și datorată la data soluționării fondului cauzei și nu se poate aplica în prezent decât actul normativ în vigoare, respectiv, H.G. nr. 752/1999. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând, ca temei de drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 și 8 C. proc. civ. și solicitând pe fond respingerea acțiunii ca nefondată. Recurenta a susținut, în esență, că cele două instanțe au făcut în speță o aplicare greșită a dispozițiilor art. 405 C. com., întrucât nu au nici o relevanță pentru comitent înțelegerile dintre comisionar și terț, comportamentul reciproc al acestora în cadrul contractului încheiat între ei și nici obligațiile ce rezultă de aici.

Important este numai în ce măsură comisionarul a executat contractul de comision, comitentul fiind răspunzător față de comisionar numai pentru obligațiile ce rezultă din executarea întocmai a acestui contract, orice depășire a limitelor ori neexecutarea acestuia rămânând în sarcina comisionarului. A arătat recurenta că, dacă comisionara și-a dat seama că societatea în numele căreia acționează nu-și îndeplinește obligațiile de plată, aceasta ar fi putut cere anularea contractului de comision și, implicit, a celui extern, că intimata comisionară a schimbat modalitatea de plată pentru o parte din contract în sistem barter. Verificând legalitatea și temeinicia deciziei atacate în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, conform art. 306 alin. (2) C. proc.

civ., Curtea constată că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente: Instanța de apel a făcut o analiză minuțioasă a probelor administrate în cauză și a reținut, în mod corect, că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 405 C. com., astfel că pârâta datorează reclamantei suma de 312.317,34 dolari S.U.A. Susținerea recurentei, cum că, pentru comitent, nu au relevanță înțelegerile dintre comisionar și terț, comportament reciproc al acestora în cadrul contractului încheiat între ei, nu poate fi primită, întrucât încalcă, însăși, esența contractului de comision, care, conform art. 405 C. com., constă în aceea că în acest contract înseamnă tratarea de afaceri comerciale de către comisionar în numele și pe răspunderea comitentului, în limitele mandatului ce i s-a dat și numai în caz de depășire intervine răspunderea exclusivă a comisionarului.

În speță, recurenta nu a făcut dovada unei depășiri a mandatului, astfel că răspunderea sa este angajată. Nici cel de al doilea motiv de casare nu este întemeiat. Probele dosarului dovedesc că încheierea cu partenerul extern a contractului de import pentru livrarea unor piese necesare unităților de producție ale recurentei s-a făcut în anul 1991, când statul a confiscat valuta și aceasta nu putea fi obținută decât la fixing de către întreprinderile de comerț exterior, așa cum era intimata. Mai mult, contractul extern a fost întocmit după ce comisionara a primit fișele tehnice de la comitentă, acestea reprezentând comandă fermă către importator, care este obligat să inițieze și să încheie contractul extern în limitele obiectului, a termenelor de livrare și a valorii indicate.

Aceste fișe tehnice indicau că valoarea contractului extern să fie de 2.600.000 dolari S.U.A., iar valoarea contractului executat în fapt a fost de 2.099.378,66 dolari S.U.A., deci, sub valoarea cerută inițial de comitentă. Livrările partenerului extern s-au desfășurat în perioada trimestrului II și III 1991, astfel că, întrucât problemele legate de plata în valută a unei părți din contract s-au ivit după ce comisionara a intrat în posesia tuturor pieselor comandate, nici nu se putea pune problema anulării contractului de comision și, implicit, a celui extern. Susținerea recursului, referitoare la schimbarea modalității de plată de către intimata comisionară, este neîntemeiată.

Astfel, la dosar se afla telexul nr. 730/1991 din care rezultă că reprezentanții recurentei roagă să informeze partenerul sovietic că, până la sfârșitul anului, vor cumpăra piese de schimb contractate pentru anul 1991, precum și că în prima etapă li s-a repartizat în lei contravaloarea a 1.040.000 dolari S.U.A., pentru care urmează să deschidă acreditivul, iar pentru diferența sumei contractate să fie invitată delegația uzinei furnizoare la București pentru convorbiri și tratative pentru contrapartidă. Ca urmare a acestui fapt, la 16 octombrie 1991, se încheie protocolul convorbirilor dintre furnizor și comisionar la care participă și reprezentantul S.N.P. P. SA, care avizează favorabil acest protocol.

În sfârșit, toate expertizele contabile, cu excepția celei realizate de expertul C., ale cărui calcule nu au în vedere documentele contabile, au constatat că prejudiciul suportat de intimată constă în diferențele dintre sumele depuse în lei, uneori cu mari întârzieri de către recurentă, și obținerea valutei la fixing de către intimată, ca urmare a deprecierii monedei naționale și întârzierii obținerii valutei de la bancă, deși sumele în lei erau depuse imediat ce erau obținute de la comitentă. Aceste împrejurări nu pot fi imputabile intimatei, întrucât sunt riscuri ale activității comerciale și cum contractul de import se realizează, potrivit art. 405 C. com., pe seama comitentului, riscurile cad în sarcina acestuia.

Așa fiind, în mod corect, instanța de apel a apreciat că recurenta trebuie să achite diferența, de 312.371,45 dolari S.U.A., rămasă neachitată din valoarea mărfurilor importate, refuzul acesteia pentru plata integrală a prețului din contractul extern fiind întemeiat. În consecință, față de considerentele expuse, Curtea constată că decizia atacată este legală și temeinică, motiv pentru care, în conformitate cu art. 316 și 296 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul pârâtei. Cum pârâta se afla în culpă procesuală, în conformitate cu art. 274 C. proc. civ., va fi obligată la plata sumei de 10.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimată, justificate cu actele depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta S.N.P. P. SA București, împotriva deciziei nr. 132 din 6 septembrie 2002 a Curții de Apel București, secția comercială, ca nefondat. Obligă recurenta-pârâtă, S.N.P. P. SA București, la plata sumei de 10.000.000 lei, cu titlu de onorariu avocat către intimata SC I.E. SA București. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 4 iulie 2003.