ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2540/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3468

din 20 decembrie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ, în fond după casare, a fost respinsă acțiunea formulată de H.I.,

în contradictoriu cu C.S.A., pentru anularea deciziei nr. 3541 din 21 mai 2004,

ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța

a reținut că decizia menționată, prin care s-a respins aprobarea reclamantului,

ca persoană semnificativă - administrator, director general - la SC S.M. SA, este legală, întrucât din sesizarea transmisă Comisiei, de SC A. SA, la 24

februarie 2004 și din semnalele primite de pe piața specifică a asigurărilor,

rezultă că reclamantul nu îndeplinește criteriile de onestitate și probitate

morală cerute de art. 2 pct. 7 lit. a) din Normele privind informațiile și

documentele cerute pentru autorizarea asiguratorilor și criteriilor pentru

aprobarea acționarilor semnificativi și a persoanelor semnificative ale

asiguratorilor.

Împotriva sentinței,

reclamantul a declarat recurs, susținând că este netemeinică și nelegală,

deoarece nu cuprinde motivele pe care se sprijină și a fost dată cu încălcarea

și aplicarea greșită a legii.

Examinând sentința atacată,

în raport cu criticile formulate și probele administrate, se constată că în

adevăr, aceasta nu satisface, în privința motivării, exigențele art. 261 pct. 5

C. proc. civ., dar ea cuprinde totuși, cum recunoaște, de altfel, și

recurentul, motivele care au format convingerea judecătorului: „sesizarea SC A.

SA, probată cu actele însoțitoare” și „alte semnale de pe piața asigurărilor

privind pe reclamant, în anul 2003”.

Prin urmare, invocarea

nelegalității sentinței potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu poate fi

primită.

Dar, hotărârea atacată este

netemeinică și nelegală, pentru greșita aplicare a legii, incidența în cauză a

dispozițiilor art. 7 pct. 2 lit. a) din Normele nr. 2/2001, nefiind justificată

de probele aflate la dosar.

Astfel, constatarea

instanței, că decizia de respingere a aprobării reclamantului, că persoana

semnificativă la SC S.M. SA este legală, are ca temei sesizarea SC A. SA,

adresată C.S.A. și „alte semnale primite de pe piața specifică asigurărilor”,

potrivit cărora reclamantul nu îndeplinește cerințele de „oportunitate, de onestitate

și probitate morală”, prevăzută de Normele mai sus menționate.

Constatarea instanței nu

diferă de cea reținută de autoritatea pârâtă, prin decizia de respingere

contestată, ambele autorități acordând valoare probantă unei sesizări și unor

„semnale”.

Or, sesizarea, fără

dovedirea realității aspectelor sesizate și cu atât mai multe, „semnalele de pe

piața asigurărilor”, nu constituie probe în sensul legii civile, comerciale sau

procesual civile, având doar valoarea unor afirmații ce nu pot reprezenta, în

mod evident, temei pentru pronunțarea unei hotărâri judecătorești care,

întotdeauna trebuia să se bazeze pe probe.

La dosarul cauzei nu există

nici o dovadă din care să rezulte că reclamantul s-a folosit de relațiile sale

interne și internaționale dobândite în perioada cât a fost angajat la SC A. SA, pentru a obține o funcție importantă în cadrul altei societăți, având același

profil, că a încălcat angajamentul de fidelitate (care a încetat la 31

decembrie 2003) și Regulamentul de ordine interioară, prin favorizarea unor

parteneri sau a concurenței, în scopul obținerii unor avantaje materiale în

detrimentul SC A. SA sau că ar fi zădărnicit negocierile cu SC S.M. SA.

Dimpotrivă, rezultă că experiența

și relațiile personale interne și intenționale ale reclamantului au determinat angajarea

acestuia, chiar de către SC A. SA, iar după încetarea raporturilor de muncă la

31 decembrie 2003, cu această societate, aceleași considerente au determinat SC

S.M. SA să solicite C.S.A., numirea lui ca administrator, director general.

Regulamentul de ordine

interioară și angajamentul de fidelitate evocate în sesizarea SC A. SA, sunt

incidente pe parcursul derulării contractului de muncă, iar în cauză nu s-a

făcut nici o dovadă a încălcării acestora, SC S.M. SA, specializată în

asigurări pe viață, nefiind partener sau concurent cu SC A. SA, specializată în

asigurări de răspundere civilă, Casco, etc.

În raport cu cele anterior

prezentate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că sentința recurată

nu cuprinde motivele de fapt pe care se sprijină și, deci, aprecierea că

reclamantul-recurent nu întrunește condițiile prevăzute de art. 2 pct. 7 lit.

a) din Normele nr. 2/2001, este neîntemeiată.

În consecință, se va admite

recursul, va fi casată sentința atacată și în fond, va fi admisă acțiunea, în

sensul anulării deciziei nr. 3541 din 21 mai 2004, a C.S.A. și obligării

acestei autorități să acorde aprobarea recurentului-reclamant, ca persoană

semnificată la SC S.M. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

H.I. împotriva sentinței civile nr. 3468 din 20 decembrie 2004, a Curții de

Apel București, secția de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și

pe fond, admite acțiunea. Anulează decizia nr. 3541 din 21 mai 2004, a C.S.A.

Obligă autoritatea pârâtă să acorde aprobarea recurentului-reclamant, ca

persoană semnificativă la SC S.M. SA.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 aprilie 2005.