ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2540/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3468 din 20 decembrie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, în fond după casare, a fost respinsă acțiunea formulată de H.I., în contradictoriu cu C.S.A., pentru anularea deciziei nr. 3541 din 21 mai 2004, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că decizia menționată, prin care s-a respins aprobarea reclamantului, ca persoană semnificativă - administrator, director general - la SC S.M.

SA, este legală, întrucât din sesizarea transmisă Comisiei, de SC A. SA, la 24 februarie 2004 și din semnalele primite de pe piața specifică a asigurărilor, rezultă că reclamantul nu îndeplinește criteriile de onestitate și probitate morală cerute de art. 2 pct. 7 lit. a) din Normele privind informațiile și documentele cerute pentru autorizarea asiguratorilor și criteriilor pentru aprobarea acționarilor semnificativi și a persoanelor semnificative ale asiguratorilor. Împotriva sentinței, reclamantul a declarat recurs, susținând că este netemeinică și nelegală, deoarece nu cuprinde motivele pe care se sprijină și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Examinând sentința atacată, în raport cu criticile formulate și probele administrate, se constată că în adevăr, aceasta nu satisface, în privința motivării, exigențele art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., dar ea cuprinde totuși, cum recunoaște, de altfel, și recurentul, motivele care au format convingerea judecătorului: „sesizarea SC A. SA, probată cu actele însoțitoare” și „alte semnale de pe piața asigurărilor privind pe reclamant, în anul 2003”. Prin urmare, invocarea nelegalității sentinței potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu poate fi primită. Dar, hotărârea atacată este netemeinică și nelegală, pentru greșita aplicare a legii, incidența în cauză a dispozițiilor art. 7 pct. 2 lit. a) din Normele nr. 2/2001, nefiind justificată de probele aflate la dosar. Astfel, constatarea instanței, că decizia de respingere a aprobării reclamantului, că persoana semnificativă la SC S.M. SA este legală, are ca temei sesizarea SC A. SA, adresată C.S.A.

și „alte semnale primite de pe piața specifică asigurărilor”, potrivit cărora reclamantul nu îndeplinește cerințele de „oportunitate, de onestitate și probitate morală”, prevăzută de Normele mai sus menționate. Constatarea instanței nu diferă de cea reținută de autoritatea pârâtă, prin decizia de respingere contestată, ambele autorități acordând valoare probantă unei sesizări și unor „semnale”. Or, sesizarea, fără dovedirea realității aspectelor sesizate și cu atât mai multe, „semnalele de pe piața asigurărilor”, nu constituie probe în sensul legii civile, comerciale sau procesual civile, având doar valoarea unor afirmații ce nu pot reprezenta, în mod evident, temei pentru pronunțarea unei hotărâri judecătorești care, întotdeauna trebuia să se bazeze pe probe.

La dosarul cauzei nu există nici o dovadă din care să rezulte că reclamantul s-a folosit de relațiile sale interne și internaționale dobândite în perioada cât a fost angajat la SC A. SA, pentru a obține o funcție importantă în cadrul altei societăți, având același profil, că a încălcat angajamentul de fidelitate (care a încetat la 31 decembrie 2003) și Regulamentul de ordine interioară, prin favorizarea unor parteneri sau a concurenței, în scopul obținerii unor avantaje materiale în detrimentul SC A. SA sau că ar fi zădărnicit negocierile cu SC S.M. SA. Dimpotrivă, rezultă că experiența și relațiile personale interne și intenționale ale reclamantului au determinat angajarea acestuia, chiar de către SC A. SA, iar după încetarea raporturilor de muncă la 31 decembrie 2003, cu această societate, aceleași considerente au determinat SC S.M.

SA să solicite C.S.A., numirea lui ca administrator, director general. Regulamentul de ordine interioară și angajamentul de fidelitate evocate în sesizarea SC A. SA, sunt incidente pe parcursul derulării contractului de muncă, iar în cauză nu s-a făcut nici o dovadă a încălcării acestora, SC S.M. SA, specializată în asigurări pe viață, nefiind partener sau concurent cu SC A. SA, specializată în asigurări de răspundere civilă, Casco, etc. În raport cu cele anterior prezentate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că sentința recurată nu cuprinde motivele de fapt pe care se sprijină și, deci, aprecierea că reclamantul-recurent nu întrunește condițiile prevăzute de art. 2 pct. 7 lit. a) din Normele nr. 2/2001, este neîntemeiată.

În consecință, se va admite recursul, va fi casată sentința atacată și în fond, va fi admisă acțiunea, în sensul anulării deciziei nr. 3541 din 21 mai 2004, a C.S.A. și obligării acestei autorități să acorde aprobarea recurentului-reclamant, ca persoană semnificată la SC S.M. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de H.I. împotriva sentinței civile nr. 3468 din 20 decembrie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ. Casează sentința atacată și pe fond, admite acțiunea. Anulează decizia nr. 3541 din 21 mai 2004, a C.S.A. Obligă autoritatea pârâtă să acorde aprobarea recurentului-reclamant, ca persoană semnificativă la SC S.M. SA. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 aprilie 2005.