ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1085/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul F.C.M. a solicitat, în contradictoriu cu Municipiul Constanța prin Primar, Consiliul Local Municipal Constanța, Ministerul Agriculturii Industriei Alimentare și Apelor, Direcția Generală pentru Agricultură și Industrie Alimentară, Oficiul Județean de Cadastru Constanța, Direcția Generală de Muncă și Protecție Socială, Oficiul de Pensii pentru Agricultură, Inspectoratul pentru Protecție Plantelor și Convenția Fitosanitară Teritorială, admiterea acțiunii în revendicare a imobilului situat în Constanța. Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr. 907 din 25 iulie 2003, a admis acțiunea și a obligat pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate imobilul.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, Centrul Județean de Consultanță Agricolă Constanța, Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța prin Primar. La termenul de judecată din 1 martie 2004, Parchetul Național Anticorupție a solicitat ca, în principal, să se constate că a dobândit calitatea procesuală de apelant-pârât, că declară apel și, respectiv, aderă la apelul formulat de pârâți, iar în subsidiar, că, în conformitate cu prevederile art. 49 C. proc. civ., formulează cerere de intervenție în interes propriu și în interesul apelanților. Curtea de Apel Constanța, prin Încheierea pronunțată la 5 iulie 2004 în dosar nr. 1289/2003. În baza art. 23 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, modificată și completată prin Legea nr. 232/2004 a înaintat Curții Constituționale, spre soluționare, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001.

În baza art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a suspendat judecata apelurilor formulate de pârâții Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța prin Primar, Centrul județean de Consultanță Agricolă Constanța, împotriva sentinței civile nr. 907 din 25 iulie 2003 pronunțată de Tribunalul Constanța, până la soluționarea excepției de neconstituționalitate. Pentru aceasta, instanța a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate reglementate de art. 23 din Legea nr. 47/1992 modificată și completată de Legea nr. 232/2004, întrucât dispozițiile art. 1 respectiv art. 2 lit. h), nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară, iar excepția are caracter pertinent.

S-a apreciat totodată că excepția este neîntemeiată față de textele din Constituție invocate. Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs Parchetul Național Anticorupție, susținând că: - instanța trebuia mai întâi să se pronunțe asupra excepției invocate privind lipsa calității procesuale active a reclamantului, a celei privind lipsa calității procesuale pasive; - excepția de neconstituționalitate invocată nu are relevanță asupra obiectului cauzei fiind inadmisibilă în conformitate cu dispozițiile art. 23 pct. 6 din Legea nr. 47/1992. Intimatul-reclamant F.C.M. a invocat în apărare excepțiile de inadmisibilitate a recursului declarat în temeiul prevederilor art. 299 alin. (1) raportat la art. 282 alin. (2) C. proc.

civ., de tardivitate a acestuia, față de dispozițiile art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, și de nulitate a recursului, întrucât nu s-a precizat temeiul legal, respectiv care anume din motivele de casare prevăzut de art. 304 C. proc. civ., sunt invocate. Recursul este inadmisibil, potrivit celor ce urmează: Este adevărat că potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile date în apel sunt supuse recursului, iar în conformitate cu prevederile art. 282 alin. (2) C. proc. civ., împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății, rezultând de aici că, pentru această ultimă ipoteză, astfel de încheieri sunt supuse căii de atac corespunzătoare, respectiv recursului.

Dar, norma procedurală menționată, este normă cu caracter general aplicabilă în această materie, potrivit codului de procedură civilă ca lege generală. De la norma generală pot exista însă, stabilite prin legi speciale, norme derogatorii, inclusiv de ordin procedural, fiind de principiu că, ori de câte ori pentru o anumită materie există o reglementare specială, aceasta se aplică în locul reglementării generale, pentru că tocmai acesta a fost rostul edictării ei. Or, în speță, suntem tocmai într-o asemenea ipoteză, în sensul că, potrivit art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, modificată prin Legea nr. 232/2004, dacă excepția (de neconstituționalitate) este inadmisibilă, instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale, încheiere care poate fi atacată cu recurs, în termen de 48 de ore de la pronunțare.

Prin această dispoziție, prevăzută în legea menționată, ne aflăm deci în prezența unei norme speciale, de ordin procedural, potrivit căreia, în această materie, numai încheierea prin care a fost respinsă cererea este supusă recursului, nu și încheierea prin care a fost sesizată Curtea Constituțională și, corespunzător, a fost suspendată judecata apelului. Așa fiind, recursul declarat împotriva unei asemenea hotărâri apare ca inadmisibil, urmând a fi respins ca atare, celelalte chestiuni invocate, rămânând, aici, fără semnificație.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca inadmisibil recursul declarat de Parchetul Național Anticorupție împotriva încheierii din 5 iulie 2004 a Curții de Apel Constanța, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 februarie 2005.