ÎCCJ, Decizia nr. 146/2004

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

B.T.  s-a adresat cu plângere penală Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, sesizând că judecătorii A.A.T., A.P.E. și I.A., din completul de judecată care a pronunțat decizia civilă nr. 2691 din 22 noiembrie 1999 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ar fi săvârșit infracțiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen., de fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. și de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen., prin aceea că au anulat recursul său, declarat în acea cauză, ca insuficient timbrat, pretinzându-i să depună taxă de timbru de 108.440 lei, deși el a depus, ca și în apel, taxă de timbru de 54.250 lei și timbru judiciar de 15.000 lei.

Prin rezoluția din 3 mai 2001, emisă în dosarul nr. 124/P/2001, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 289 și de art. 291 C. pen., față de magistrații A.A.T., A.P.E. și I.A., judecători la Curtea de Apel București.

S-a motivat, prin această rezoluție, că susținerea petiționarului corespunde realității sub aspectul taxei de timbru pe care trebuia să o achite, dar nu se poate reține săvârșirea de către cei trei judecători a infracțiunilor menționate, deoarece nu există nici o dată din care să rezulte că au anulat recursul cu intenția de a-i vătăma interesele. S-a relevat că soluția pronunțată de judecătorii din compunerea completului respectiv este consecința unei greșeli materiale, care putea fi îndreptată prin exercitarea căii de atac a contestației prevăzută de art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

S-a mai învederat că fapta celor 3 judecători era susceptibilă de a fi examinată ca abatere disciplinară, prin prisma art. 122 lit. h

1

) din Legea nr. 92/1992, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 179/1999, pentru care este, însă, prescrisă răspunderea disciplinară.

La data de 12 decembrie 2001, după ce i s-a comunicat rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, petiționarul a adresat plângere penală cu conținut identic, împotriva celor 3 judecători, direct Curții Supreme de Justiție.

Fiind trimisă Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, această plângere a fost clasată la data de 22 ianuarie 2001, motivându-se că este identică în conținut cu plângerea anterioară, soluționată în sensul neînceperii urmăririi penale, împotriva căreia petiționarul nu a formulat plângere.

La data de 18 septembrie 2003, petiționarul B.T. s-a adresat Curții Supreme de Justiție, cu plângere penală directă, îndreptată împotriva acelorași judecători.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin sentința nr. 113 din 4 noiembrie 2003, a respins plângerea, ca nefondată, cu motivarea că soluția de neîncepere a urmăririi penale este legală, deoarece eroarea materială comisă de cei 3 judecători din complet în legătură cu stabilirea taxei de timbru, cu consecința pronunțării soluției de anulare a recursului ca insuficient timbrat, nu poate forma obiectul infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, de fals intelectual și de uz de fals, pentru existența cărora se cere să se acționeze cu intenție, ceea ce nu s-a dovedit.

Petiționarul a declarat recurs împotriva sentinței, susținând că aceasta este contrară legii și că soluția pronunțată este consecința comiterii unei erori grave de fapt.

Recursul nu este fondat.

Din examinarea actelor dosarului, în raport cu dispozițiile legale referitoare la plângerea împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, se constată că petiționarul s-a adresat cu plângere instanței înainte de a fi parcurs toate etapele premergătoare folosirii acestei căi de atac.

În adevăr, prin art. 275 alin. (1) C. proc. pen., se prevede că „orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, dacă, prin acestea, s-a adus o vătămare intereselor sale legitime”.

Potrivit art. 278 alin. (1) din același cod, plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror se rezolvă de procurorul ierarhic superior, respectiv, de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel, din aceste dispoziții ale legii rezultă că, după ce i s-a comunicat rezoluția de neîncepere a urmăririi penale față de persoanele la care s-a referit prin sesizarea sa, petiționarul putea să se adreseze, cu plângere împotriva acelei rezoluții, la procurorul șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și justiție.

Or, din actele dosarului rezultă că petiționarul nu s-a conformat prevederii din art. 278 alin. (1) C. proc. pen., potrivit căreia plângerea împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale dispusă de un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și justiție trebuia adresată procurorului șef de secție de la acel parchet.

Așa fiind și cum, potrivit prevederilor art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., persoana vătămată sau interesată se poate adresa instanței cu plângere împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale numai după respingerea plângerii făcute, conform art. 275-278 din același cod, se constată că petiționarul nu s-a conformat acestor reglementări referitoare la calea de atac ce trebuie exercitată înainte de sesizarea instanței cu plângere împotriva unei astfel de rezoluții.

Ținându-se seama că, în conformitate cu art. 197

1

alin. (2) C. proc. pen., dispozițiile relative la sesizarea instanței sunt prevăzute sub sancțiunea nulității, iar, potrivit alin. (3) din același articol, această nulitate nu poate fi înlăturată în nici un mod, luându-se în considerare chiar din oficiu, în orice stare a procesului, se impune a se constata că, în cauză, sesizarea instanței, prin plângere împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, fără să fi fost parcursă etapa obligatorie a plângerii la procurorul ierarhic superior, este lovită de nulitate absolută.

În consecință, urmează a se respinge recursul, ca nefondat, cu obligarea petiționarului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul B.T. împotriva sentinței nr. 113 din 4 noiembrie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Obligă pe petiționar să plătească statului suma de 500.000 lei cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată, în ședință publică, azi, 26 aprilie 2004.