ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1069/2006

Asupra contestației în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1999/ COM din 30 septembrie 2003 Tribunalul Bihor a respins acțiunea, având ca obiect pretenții, formulată de reclamanta SC E. SRL Oradea, împotriva pârâtei SC R.R.D. SRL Reșița. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta SC E. SRL Oradea, iar prin decizia nr. 44 din 16 martie 2004, Curtea de Apel Oradea a admis apelul, a modificat în totalitate sentința în sensul admiterii acțiunii formulată de reclamanta SC E. SRL Oradea, împotriva pârâtei SC V.C. SRL (fostă SC R.R.D. SRL Reșița) și în consecință, a obligat pârâta la 442.705.131 lei diferență preț neachitat, la 303.007.067 lei dobândă legală și la 37.633.864 lei cheltuieli de judecată în fond și în apel.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că debitul intimatei nu a fost stins prin plată, în întregime, aceasta având obligația potrivit art. 969, 1073, 1361 C. civ., art. 43 C. com., de a-l achita în întregime la termenele scadente stabilite în contractul părților, încât acțiunea reclamantei este întemeiată. Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta SC V.C. SRL Reșița. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 1601 din 9 martie 2005 a anulat ca insuficient timbrat recursul, cu motivarea că, recurenta nu și-a îndeplinit obligația de a completa taxa judiciară de timbru cu suma de 12.954.622 lei, deși odată cu citarea sa pentru termenul din 9 martie 2005 a fost încunoștințată în acest sens, încât în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, sancțiunea este anularea recursului ca insuficient timbrat.

Împotriva acestei hotărâri, a formulat contestație în anulare, contestatoarea SC V.C. SRL Reșița, invocând dispozițiile art. 318 C. proc. civ. În motivarea contestației în anulare s-a susținut că instanța de recurs a săvârșit o eroare materială când a anulat recursul ca insuficient timbrat, deoarece la data de 18 octombrie 2004, societatea recurentă a achitat taxa judiciară de timbru prin mandatul poștal, emițându-se chitanță, care există în original la dosarul nr. 5959/2004 al instanței de recurs și că prin adresa din 17 martie 2005, unitatea poștală a comunicat că suma a fost virată prin dispoziția din 21 octombrie 2004, în contul deschis la Trezoreria sector 2 București. Deliberând asupra contestației în anulare formulată de contestatoare, Înalta Curte în raport de dispozițiile art. 318 C. proc.

civ., o apreciază ca fiind nefondată, deoarece situația analizată nu poate fi încadrată în sfera noțiunii de „greșeală materială” în sensul legii. Greșelile instanței de recurs care deschid calea contestației în anulare sunt greșeli de fapt și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor și de interpretare a dispozițiilor legale. În speță, aspectele invocate de contestatoare în motivarea cererii se referă la greșeli de judecată care nu pot fi analizate în cadrul contestației în anulare. Instanța de recurs, apreciind asupra timbrajului, a avut în vedere și chitanța, din cuprinsul căreia rezultă că beneficiarul taxei judiciare de timbru achitată este Înalta Curte de Casație și Justiție și nu P.S.

București. Constatând achitarea greșită a acestei taxe de timbru, prin încheierea din 10 octombrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus ca recurenta să fie citată cu mențiunea de a depune taxa judiciară de timbru în valoare de 12.954.622 lei la dispoziția P.S. București. Deși citată, pentru termenul din 9 martie 2005 cu această mențiune, recurenta nu și-a îndeplinit această obligație ce-i revenea în legătură cu plata taxei de timbru, încât instanța de recurs a făcut corect aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și a anulat ca insuficient timbrat recursul. Când se invocă în susținerea ei o greșeală materială, aceasta poate consta în neobservarea de către instanță a unui act de procedură, cu privire la care nu s-a făcut nici o judecată.

Când însă instanța a avut cunoștință de existența și conținutul actului procedural, și a făcut asupra lui o anumită apreciere, așa cum este și cazul în prezenta speță, nu mai poate fi vorba de o greșeală materială în sensul art. 318 C. proc. civ. ci eventual de o greșeală de judecată. Dacă s-ar admite punctul de vedere contrar, ar însemna să fie din nou supus judecății un aspect ce a fost deja analizat și referitor la care o instanță de recurs și-a exprimat opinia prin pronunțarea unei decizii irevocabile. De asemenea, aprecierea greșelii materiale se face în raport cu situația existentă la dosar la data pronunțării hotărârii ce se atacă, deoarece numai față de acest moment se poate aprecia dacă soluția este rezultatul unei greșeli materiale, astfel că, actul nou invocat nu poate fi avut în vedere.

Pentru considerentele expuse în temeiul art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca nefondată. Constatându-se culpa procesuală a contestatoarei, în conformitate cu prevederile art. 274 C. proc. civ. se va obliga contestatoarea la 720 RON cheltuieli de judecată către intimata SC E. SRL Oradea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anularea deciziei nr. 1601 din 9 martie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în dosarul nr. 5955/2004, formulată de contestatoarea SC V.C. SRL Reșița, ca nefondată. Obligă contestatoarea la plata către intimată a sumei de 720 RON, cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 15 martie 2006.