ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1535/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea în contencios administrativ, înregistrată la data de 25 martie 2003, reclamanta SC A.H., persoană juridică germană, a contestat în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Vămilor (în prezent Autoritatea Națională a Vămilor), adresele răspuns nr. 3559 din 28 ianuarie 2003 și nr. 8524 din 21 februarie 2003, emise de pârâtă și a solicitat constatarea dreptului reclamantei, de a încheia regimul vamal de admitere temporară, prin plasarea bunurilor în zona liberă. Motivându-și cererea, reclamanta a susținut că, în mod nelegal, prin adresele contestate, autoritățile vamale au refuzat să închidă regimul vamal de admitere temporară a bunurilor care au făcut obiectul contractului de leasing nr. 15/2000, încheiat cu SC R. SRL, prin plasarea acestora în zona liberă Giurgiu.

Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 676 din 20 mai 2003, a admis excepția invocată de pârâtă, prin întâmpinare și a respins acțiunea, ca inadmisibilă. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că cererea privind constatarea existenței unui drept, nu poate fi primită, potrivit prevederilor art. 18 din Legea nr. 29/1990, coroborate cu ale art. 111 C. proc. civ., atâta timp, cât reclamanta putea cere realizarea dreptului, ceea ce aceasta nu a făcut. A mai reținut că adresele contestate nu reprezintă un act administrativ în accepțiunea Legii nr. 29/1990 și că acțiunea nu îndeplinește cerințele de admisibilitate, prevăzute de art. 1 din legea menționată.

Împotriva sentinței, în termen legal și cu respectarea dispozițiilor normative în materia taxelor de timbru, a declarat recurs, reclamanta SC A.H., prin avocatul A.D., solicitând casarea acestei hotărâri și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță. Recurenta a arătat, în esență, că, în mod greșit, instanța fondului a admis excepția invocată de pârâtă, întrucât, prin acțiunile sale, aceasta a urmărit realizarea unui drept al său, urmând procedura de contestare prevăzută de Legea nr. 141/1997. Deși prin adresele formulate, s-a solicitat un punct de vedere al autorității vamale, intenția sa clară a fost rezolvarea situației bunurilor aflate în regim de admitere temporară într-un mod permis de lege și pe care autoritățile vamale române ar trebui deja să îl aplice.

A mai precizat că acțiunea sa este îndreptată împotriva unor acte administrative emise de autoritățile vamale, prin care i-au fost lezate drepturile și interesele legitime, conferite de art. 12 din Legea nr. 395/2002, pentru aderarea României la Convenția pentru admiterea temporară adoptată la Istambul, la 26 iunie 1990. Recursul este nefondat. În conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 29/1990, orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanței judecătorești competente, pentru anularea actului sau pentru obligarea autorității, la rezolvarea cererii, precum și la repararea pagubei ce i-a fost cauzată prin acestea.

Având în vedere dispozițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990, coroborate cu cele ale art. 111 C. proc. civ., în mod temeinic și legal, prima instanță a apreciat că cererea având caracterul unei acțiuni în constatare, este inadmisibilă pe cale de contencios administrativ. După cum rezultă din corespondența purtată cu autoritatea vamală, recurenta-reclamantă a înțeles să solicite un punct de vedere referitor la posibilitatea încheierii regimului de admitere temporară, prin plasarea mărfurilor în zona liberă, punct de vedere exprimat în cuprinsul celor două adrese contestate prin cererea introductivă, deși avea posibilitatea să solicite însăși realizarea dreptului.

În conformitate cu principiul disponibilității și având în vedere petitul cererii introductive, aceasta are în mod indubitabil, caracterul unei acțiuni în constatare, recurenta-reclamantă solicitând instanței să constate dreptul său de a încheia regimul de admitere temporară, prin plasarea bunurilor în zona liberă, și nu anularea unui act administrativ sau obligarea autorității administrative, la rezolvarea cererii referitoare la un drept recunoscut de lege. Așa după cum, în mod corect a reținut și instanța de fond, potrivit prevederilor imperative ale art. 111 teza a II-a C. proc. civ., cererea pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept „nu poate fi primită, dacă partea poate cere realizarea dreptului”.

Având în vedere specificul acțiunii în contencios administrativ, obiectul unei asemenea acțiuni, așa cum este reglementat de prevederile art. 1 din Legea nr. 29/1990, mai sus menționate, îl poate constitui anularea unui act administrativ sau obligarea unei autorități publice care refuză să soluționeze o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege, la rezolvarea cererii. În cauză, însă, recurenta-reclamantă nu a solicitat anularea unui act administrativ sau constatarea unui refuz nejustificat de soluționare a vreunei cereri ce privește un drept legitim. Pe bună dreptate, s-a apreciat de către instanța fondului, că adresele de răspuns nu au caracterul unui act administrativ în accepțiunea Legii nr. 29/1990, acestea reprezentând o simplă corespondență care nu produce efecte juridice.

Pentru a demonstra caracterul administrativ al adreselor de răspuns, recurenta a invocat respectarea procedurii administrative prealabile prevăzută de art. 166 și urm. din Legea nr. 141/1997, privind Codul vamal al României, însă aceste dispoziții au fost abrogate prin O.U.G. nr. 13/2001. În considerarea tuturor celor expuse, care justifică pe deplin soluția de respingere a acțiunii, ca inadmisibilă, motivele de recurs sunt neîntemeiate, urmând ca, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., recursul să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC A.H. Germania împotriva sentinței civile nr. 676 din 20 mai 2003 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 aprilie 2004.