ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1535/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea în contencios

administrativ, înregistrată la data de 25 martie 2003, reclamanta SC A.H.,

persoană juridică germană, a contestat în contradictoriu cu pârâta Direcția

Generală a Vămilor (în prezent Autoritatea Națională a Vămilor), adresele răspuns

nr. 3559 din 28 ianuarie 2003 și nr. 8524 din 21 februarie 2003, emise de

pârâtă și a solicitat constatarea dreptului reclamantei, de a încheia regimul

vamal de admitere temporară, prin plasarea bunurilor în zona liberă.

Motivându-și cererea, reclamanta a

susținut că, în mod nelegal, prin adresele contestate, autoritățile vamale au

refuzat să închidă regimul vamal de admitere temporară a bunurilor care au

făcut obiectul contractului de leasing nr. 15/2000, încheiat cu SC R. SRL, prin

plasarea acestora în zona liberă Giurgiu.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 676 din 20 mai 2003, a admis

excepția invocată de pârâtă, prin întâmpinare și a respins acțiunea, ca

inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că cererea privind constatarea existenței unui drept, nu

poate fi primită, potrivit prevederilor art. 18 din Legea nr. 29/1990,

coroborate cu ale art. 111 C. proc. civ., atâta timp, cât reclamanta putea cere

realizarea dreptului, ceea ce aceasta nu a făcut.

A mai reținut că adresele contestate

nu reprezintă un act administrativ în accepțiunea Legii nr. 29/1990 și că acțiunea

nu îndeplinește cerințele de admisibilitate, prevăzute de art. 1 din legea

menționată.

Împotriva sentinței, în termen legal

și cu respectarea dispozițiilor normative în materia taxelor de timbru, a

declarat recurs, reclamanta SC A.H., prin avocatul A.D., solicitând casarea

acestei hotărâri și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Recurenta a arătat, în esență, că,

în mod greșit, instanța fondului a admis excepția invocată de pârâtă, întrucât,

prin acțiunile sale, aceasta a urmărit realizarea unui drept al său, urmând

procedura de contestare prevăzută de Legea nr. 141/1997.

Deși prin adresele formulate, s-a

solicitat un punct de vedere al autorității vamale, intenția sa clară a fost

rezolvarea situației bunurilor aflate în regim de admitere temporară într-un

mod permis de lege și pe care autoritățile vamale române ar trebui deja să îl

aplice.

A mai precizat că acțiunea sa este

îndreptată împotriva unor acte administrative emise de autoritățile vamale,

prin care i-au fost lezate drepturile și interesele legitime, conferite de art.

12 din Legea nr. 395/2002, pentru aderarea României la Convenția pentru admiterea temporară adoptată la Istambul, la 26 iunie 1990.

Recursul este nefondat.

În conformitate cu prevederile art. 1

din Legea nr. 29/1990, orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră

vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ

sau prin refuzul nejustificat de a-i rezolva cererea referitoare la un drept

recunoscut de lege, se poate adresa instanței judecătorești competente, pentru

anularea actului sau pentru obligarea autorității, la rezolvarea cererii,

precum și la repararea pagubei ce i-a fost cauzată prin acestea.

Având în vedere dispozițiile art. 1

din Legea nr. 29/1990, coroborate cu cele ale art. 111 C. proc. civ., în mod temeinic și legal, prima instanță a apreciat că cererea având caracterul

unei acțiuni în constatare, este inadmisibilă pe cale de contencios

administrativ.

După cum rezultă din corespondența

purtată cu autoritatea vamală, recurenta-reclamantă a înțeles să solicite un

punct de vedere referitor la posibilitatea încheierii regimului de admitere

temporară, prin plasarea mărfurilor în zona liberă, punct de vedere exprimat în

cuprinsul celor două adrese contestate prin cererea introductivă, deși avea

posibilitatea să solicite însăși realizarea dreptului.

În conformitate cu principiul

disponibilității și având în vedere petitul cererii introductive, aceasta are

în mod indubitabil, caracterul unei acțiuni în constatare, recurenta-reclamantă

solicitând instanței să constate dreptul său de a încheia regimul de admitere temporară,

prin plasarea bunurilor în zona liberă, și nu anularea unui act administrativ

sau obligarea autorității administrative, la rezolvarea cererii referitoare la

un drept recunoscut de lege.

Așa după cum, în mod corect a

reținut și instanța de fond, potrivit prevederilor imperative ale art. 111 teza

a II-a C. proc. civ., cererea pentru constatarea existenței sau inexistenței

unui drept „nu poate fi primită, dacă partea poate cere realizarea dreptului”.

Având în vedere specificul acțiunii

în contencios administrativ, obiectul unei asemenea acțiuni, așa cum este

reglementat de prevederile art. 1 din Legea nr. 29/1990, mai sus menționate, îl

poate constitui anularea unui act administrativ sau obligarea unei autorități

publice care refuză să soluționeze o cerere referitoare la un drept recunoscut

de lege, la rezolvarea cererii.

În cauză, însă, recurenta-reclamantă

nu a solicitat anularea unui act administrativ sau constatarea unui refuz

nejustificat de soluționare a vreunei cereri ce privește un drept legitim.

Pe bună dreptate, s-a apreciat de

către instanța fondului, că adresele de răspuns nu au caracterul unui act

administrativ în accepțiunea Legii nr. 29/1990, acestea reprezentând o simplă

corespondență care nu produce efecte juridice.

Pentru a demonstra caracterul

administrativ al adreselor de răspuns, recurenta a invocat respectarea

procedurii administrative prealabile prevăzută de art. 166 și urm. din Legea nr.

141/1997, privind Codul vamal al României, însă aceste dispoziții au fost

abrogate prin O.U.G. nr. 13/2001.

În considerarea tuturor celor

expuse, care justifică pe deplin soluția de respingere a acțiunii, ca

inadmisibilă, motivele de recurs sunt neîntemeiate, urmând ca, potrivit

dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., recursul să fie

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC A.H.

Germania împotriva sentinței civile nr. 676 din 20 mai 2003 a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 22 aprilie 2004.