ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3203/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 7 aprilie 2003, reclamanta E.L. a solicitat, în contradictoriu cu C.N.C.D., anularea procesului-verbal de contravenție nr. 0000010 seria CND/2003, încheiat de pârât, la 27 martie 2003, precum și a hotărârii nr. 74 din 11 martie 2003, emisă de acesta. În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că articolul R. din ziarul Z.V., la care se referă sancțiunea, fiind un editorial, reprezintă exprimarea unei opinii în legătură cu situațiile relatate, iar dreptul la liberă opinie este garantat tuturor persoanelor, într-o societate democrată. A mai precizat, de asemenea, că libera exprimare a opiniilor este cu atât mai importantă în cazul presei și a invocat în sprijinul susținerilor ei, soluția Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în cazul Ligens versus Austria.

Reclamanta a mai susținut că afirmațiile făcute în editorialul încriminat au avut drept punct de pornire declarațiile unui înalt funcționar european - Președintele Comisiei Parlamentare a Europei, P.S., aspect precizat de ea în editorialul ulterior, din 26 noiembrie 2002. Judecătoria Timișoara, prin sentința civilă nr. 7094 din 8 septembrie 2003, a declinat competența de soluționare a capătului de cerere privind anularea hotărârii nr. 74 din 11 martie 2003, în favoarea Curții de Apel Timișoara și a disjuns, reținând spre soluționare, cererea privind anularea procesului-verbal de contravenție nr. 0000010 seria CND din 27 martie 2003. Primind, spre competentă soluționarea, cererea de anulare a hotărârii nr. 74 din 11 martie 2003, Curtea de Apel Timișoara, prin sentința civilă nr. 489 din 16 decembrie 2003, a admis acțiunea și a anulat pct. 1 din hotărârea atacată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că sancționarea reclamantei a fost rezultatul unei confuzii între prevederile art. 2 și cele ale art. 19 din O.G. nr. 137/2000. De asemenea, s-a mai reținut că afirmațiile reclamantei din editorialul încriminat nu reprezintă fapte de discriminare în accepțiunea art. 2 alin. (1) din ordonanța de guvern menționată, referindu-se la persoane care au comis infracțiuni în perioada șederii în străinătate, și nu în mod special și exclusiv la membrii etniei rrome. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, pârâtul C.N.C.D., cu motivarea că temeiul de drept al sancțiunii aplicate l-a reprezentat în primul rând alin. (2) al art. 2 din O.G. nr. 137/200, dispoziție în baza căreia fapta intimatei atrage răspunderea contravențională.

S-a mai susținut de către recurent, că motivarea sancțiunii aplicate nu a fost rezultatul unei confuzii între art. 1 și 19 din ordonanță, ci al coroborării celor două articole, în condițiile în care art. 2 definește și reglementează principiile, iar art. 19 reprezintă concretizarea acestora. Recursul este nefondat. Analizând editorialul publicat de intimată în ziarul Z.V., la data de 16 noiembrie 2002, prin prisma dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, invocate de recurent, în hotărârea nr. 74 din 11 martie 2003, instanța reține următoarele: - Articolul în discuție are ca punct de pornire opinia exprimată de un înalt oficial european referitor la neajunsurile pe care comportarea unor cetățeni români de etnie rromă le poate aduce regimului vizelor pentru România.

În acest sens, intimata precizează în editorial „Acum, la doi-trei ani de la acel moment, unul dintre oficialii europeni s-a exprimat deschis: rromii din România sunt cei care duc la disperare poliția din Germania, Franța sau Italia (…). Ba mai mult, s-a pronunțat ideea că am putea fi din nou beneficiarii vizei pentru Europa”. În acest context, opinia exprimată în articol apare mai degrabă ca expresia a unei îngrijorări firești față de percepția în plan european al României și nu exprimarea unei atitudini discriminatorii. - Preluând poziția menționată, autoarea editorialului, în virtutea libertății de opinie, și-a exprimat părerea în legătură cu faptele reprobabile ale unor cetățeni români ajunși în spațiul Shengen, și nu în mod special cu privire la românii de etnie rromă.

Afirmațiile intimatei: „Autoritățile pentru că nu fac legi restrictive pentru bandiți, hoți și golani. Și nu în ultimul rând noi, pentru că acceptăm rușinea de a fi asimilați cu hoții, golanii și criminalii”, în mod evident nu se referă numai la membrii etniei rrome și nici la toți membrii acestei etnii în general. - Este adevărat că limbajul folosit de ziaristă este pe alocuri dur, dar trebuie să ținem seama că este vorba de editorialul unui cotidian, iar articolul trata probleme de interes general, cu implicații naționale, împrejurarea în care limita libertății de exprimare a presei poate fi extinsă până la „informații și ideile care lovesc, șochează sau neliniștesc”. Aceasta este, de altfel, poziția constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, cu privire la aplicarea art. 10 din Convenție, privind libertatea de exprimare, așa cum apare, printre altele, în cazul Lingens contra Austriei.

- Articolul nu urmărește discriminarea etniei rrome, ci, mai degrabă, o incriminare a autorităților statului, pentru atitudinea lor, așa cum rezultă din a doua parte a acestuia unde se afirmă: „ Autoritățile, pentru că permit rromilor ieșirea peste graniță, fără nici o selecție, pentru că se lasă corupte ca să facă asta. Autoritățile pentru că eliberează pașapoarte, fără controlul riguros al legitimității celor care le solicită. Autorităților, pentru că, de frica acuzației joacă rolul democrator!”. De altfel, intimata își exprimă chiar opoziția față de orice formă de discriminare în editorialul ulterior, intitulat T.b.

și publicat la 26 noiembrie 2002, anterior emiterii hotărârii nr. 74 din 11 martie 2003. În raport cu toate aceste aspecte, instanța reține că editorialul incriminat nu a urmărit și nici nu a avut ca efect „restrângerea sau înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării în condiții de legalitate” a drepturilor și libertăților fundamentale recunoscute de lege, persoanelor la care se referă și, nici nu poate fi considerat propagandă național șovină instigare la ură rasială și „creare a unei atmosfere ostile, degradante sau ofensatoare”, îndreptată împotriva cetățenilor români de etnie rromă, cerințe esențiale ale legii, pentru ca fapta intimatei-reclamante să constituie discriminare în accepțiunea O.G.

nr. 137/2000. Pentru aceste considerente, Curtea, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., urmează să respingă prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.N.C.D. împotriva sentinței civile nr. 489 din 16 decembrie 2003 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 mai 2005.