ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3600/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul Dâmbovița, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 1545 din 4 octombrie 2004 a respins acțiunea formulată de reclamantul D.E.I. în contradictoriu cu pârâta B.P.R. C.C. Târgoviște, prin lichidatorul SC R. SRL Târgoviște. Soluția a fost menținută de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, care prin decizia nr. 12 din 11 ianuarie 2005 a respins apelul declarat de reclamant ca nefondat. Ambele instanțe au reținut că acea clauză penală stipulată în contractul de împrumut nr. 1382 din 20 mai 2000 încheiat între părți, reflectă voința lor și are caracterul unei măsuri asigurătorii la care apelează comercianții pentru a atenua sau chiar a înlătura riscul neîndeplinirii ori îndeplinirii necorespunzătoare a obligațiilor de către debitori.

În ceea ce privește dispozițiile art. 3 din Legea nr. 313/1879, instanțele au reținut că se referă restrictiv la acte cu caracter civil și nu la convenții comerciale, iar dolul asupra consimțământului exprimat la semnarea contractului de împrumut nu a fost dovedit cu vreo probă administrată în cauză. Nemulțumit de decizia pronunțată reclamantul a declarat recurs, arătând că este nelegală.

În dezvoltarea motivelor de recurs reclamantul susține următoarele: - instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății (contractul civil nr. 1382/2000) a schimbat natura acestuia în contract comercial, deci a acordat ceea ce nu s-a cerut de reclamant în acțiune și de pârât în întâmpinare, (privind așa – zisa activitate bancară a cooperativei și așa – zisa dobândă la dobândă) instanțele de fond și de apel au pronunțat hotărârile cu aplicarea greșită a Legii nr. 313/1879, care statuează nulitatea absolută a clauzei penalizatoare, cuprinsă în contractele de împrumut a căror executare se cere. - nu au fost administrate probele pe care le-a solicitat în cererea de apel care erau hotărâtoare pentru elucidarea caracterului contractului de împrumut, ca fiind civil și căruia îi sunt aplicabile prevederile legislației civile și nu comerciale.

Criticile formulate vizează încălcarea prevederilor art. 304 pct. 5 – 10 C. proc. civ. Recursul declarat de reclamant este fondat. Potrivit art. 5 din contractul de împrumut nr. 1382 din 20 mai 2000, încheiat între B.P.R. C.C. și D.E.I. în cazul neîndeplinirii la termenele stabilite cu acel contract a plății ratei se percep penalități de întârziere de 1% pe zi, calculate la valoarea ratei neachitate. Această clauză penală este lovită de nulitate întrucât încalcă dispozițiile art. 1 Legea nr. 313/1879. Conform acestui text de lege clauza penală, prevăzută în contractul de împrumut sau de prestații este și va rămâne anulată, iar judecătorul în caz de împrumut va putea obliga numai la plata dobânzii prevăzute de art. 1589 C. civ., sau în caz de alte obligații la daune interese potrivit art. 1084 C. proc.

civ. Actul normativ susmenționat este în vigoare și ca atare dispoziția cuprinsă în art. 1 este legală. În această situație clauza penală prevăzută în contract este ilicită și ca atare convenția părților nu îndeplinește toate condițiile esențiale pentru a fi validă, așa cum se prevede în art. 948 C. civ. Sancțiunea juridică a lipsei cauzei obligației ca și caracterul ilicit este nulitatea absolută a obligației. Curtea de Apel, a dat eficiență prevederilor art. 3 din Legea nr. 313/1879, iar nu prevederilor art. 1 din același act normativ care va face distincție între natura civilă sau comercială a convenției și ca atare a dat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Celelalte critici formulate de recurentă sunt neîntemeiate întrucât instanța de fond și instanța de apel au interpretat în mod corect contractul de împrumut ca fiind comercial, iar nu civil și au administrat probele utile soluționării cauzei. Față de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ., urmează să admită recursul, să modifice decizia atacată și admițând apelul să schimbe în parte sentința apelată în sensul admiterii acțiunii și constatării că acea clauză penală din contractul de împrumut este nulă. Cât privește celelalte dispoziții ale sentinței vor fi menținute.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul D.E.I., împotriva deciziei nr. 12 din 11 ianuarie 2005 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și contencios administrativ. Modifică decizia atacată, admite apelul declarat de reclamant împotriva sentinței nr. 1545 din 4 octombrie 2004 a Tribunalului Dâmbovița, pe care o schimbă în parte în sensul că admite acțiunea și constată nulă clauza cuprinsă în art. 5 din contractul de împrumut nr. 1382 încheiat la 20 mai 2000. Menține restul dispozițiilor sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 14 iunie 2005.