ÎCCJ, Decizia nr. 95/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 219 din 29

septembrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins,

ca inadmisibilă, plângerea formulată de D.C., cu privire la M.G.

S-a reținut că, la data de

19 aprilie 2004, petentul D.C. a solicitat anularea rezoluției de neîncepere a

urmăririi penale dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, în soluționarea plângerii pe care a formulat-o împotriva numitului M.G.,

procuror-șef al secției anticorupție din acest parchet.

Petentul arătat că, la data

de 3 ianuarie 2004, a formulat plângere împotriva intimatului, pentru

săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual, abuz în serviciu și tăinuire,

fapte comise de către acesta cu ocazia semnării rezoluției nr. 533/P/2000, a

Parchetului de pe lângă Judecătoria Sinaia. În termenul legal de 20 zile,

petentul nu a primit nici un răspuns privind modul de soluționare a plângerii

penale.

Din actele și lucrările

dosarului a rezultat, însă, că nu este nici un dosar penal privindu-l pe

intimatul menționat, iar plângerea formulată de petentul D.C., nu privește nici

unul dintre actele prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen.

Împotriva hotărârii primei

instanțe, petentul D.C. a declarat recurs în termen, pe care nu l-a motivat în

scris.

Recursul este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Petentul D.C. a formulat

plângere penală împotriva numitei B.D., consilier juridic în cadrul Consiliului

Local Bușteni, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 289,

291 și 246 C. pen., precum și de art. 109 din Legea nr. 18/1991, republicată.

În motivarea plângerii,

petentul a arătat că s-a adresat cu cerere, organului administrației publice

locale, pentru ca, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 18/1991, acestuia să-i

fie restituit terenul, abuziv naționalizat, aferent vilei Cascada, situată în

Bușteni, proprietate a mamei sale.

Cererea a rămas în nelucrare

2 ani.

Ulterior, prin adresa nr. 411/1585

din 6 iulie 2000, Primăria Bușteni a comunicat greșit petentului că imobilul a

fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 și Hotărârii Consiliului de

Miniștri nr. 693/1960, poziția 1655.

Prin rezoluția nr. 533/P/2000

din 18 ianuarie 2001, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sinaia a confirmat propunerea

de neîncepere a urmăririi penale privind pe făptuitoarea B.D.

S-a reținut că în adresa

menționată au fost înserate date neconforme realității, însă fără intenție, pe

fondul existenței mai multor date eronate privind localizarea imobilului,

precum și la prenumele fostului proprietar, care se regăsesc în documentele întocmite

între anii 1953 - 1960, aflate în evidențele Primăriei Bușteni.

Plângerile formulate de

petent împotriva acestei rezoluții au fost respinse, pe rând, ultima fiind

respinsă prin rezoluția nr. 1413/C/8207/2002 din 29 iulie 2002, a procurorului

șef al secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de

pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Ulterior, petentul a mai

formulat două plângeri împotriva rezoluției menționate, precum și o plângere

penală împotriva procurorului M.G., la data de 3 mai 2002, pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 289, 246 și 221 C. pen.

La data de 20 mai 2002,

Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția de urmărire penală și

criminalistică, sub nr. 27539/6193/2002, a comunicat petentului, că plângerile

acestuia au fost trimise Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, în

vederea verificării aspectelor sesizate.

În fine, cu referire la

plângerea adresată conducerii Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție, la data de 3 iulie 2002, s-a comunicat petentului, sub nr. 202/C2/2002,

că s-a dispus în sensul respingerii acesteia.

La data de 16 aprilie 2004,

întemeiat pe dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 278

1

C. proc. pen. și art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, petentul a formulat plângere împotriva rezoluției de neîncepere a

urmăririi penale împotriva procurorului M.G.

Sub nr. 1047/121/2002, la

data de 22 iunie 2004, secția de urmărire penală și criminalistică a comunicat

instanței de judecată, că la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

nu este înregistrat vreun dosar privindu-l pe procurorul M.G., soluționat prin

rezoluție de neîncepere a urmăririi penale.

Prin aceeași adresă,

Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a comunicat instanței de

judecată că numeroasele plângeri adresate acestui parchet, de către petentul D.C.,

au fost soluționate conform prevederilor Legii nr. 233/2002, privind

reglementarea activității de soluționare a petițiilor, astfel că nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen.

Constatând că actul

împotriva căruia petentul a formulat plângere, nu există, secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin sentința nr. 219 din 29 septembrie

2004, a respins plângerea, ca inadmisibilă.

Actele dosarului confirmă

situația reținută de prima instanță, așa încât hotărârea atacată nu este supusă

nici unuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc.

pen.

Astfel, potrivit art. 278

1

C. proc. pen., este supusă controlului judecătoresc exclusiv, dispoziția de

neîncepere a urmăririi penale, confirmată ca urmare a respingerii plângerii

formulate corespunzător posibilității legale reglementate în favoarea părții,

prin art. 275 - 278 din același cod.

Este adevărat că existența

unui drept subiectiv deschide în favoarea persoanei, posibilitatea de a

solicita protecția judiciară.

În acest sens, legea

procesual-penală a stabilit un cadru corespunzător dispozițiilor art. 129 din

Constituția României, cu referire la art. 21 din legea fundamentală, în măsură

a satisface exigențele art. 1, 5, 6 și 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale.

Prin urmare, revine părții

interesate, obligația de a solicita protecția judiciară în condițiile legii,

aceleași pentru toate persoanele care se adresează jurisdicției competente, iar

formularea de cereri și exercitarea de căi de atac cu neobservarea condițiilor

legal prevăzute duce la respingerea acestora, ca inadmisibile.

Cum în cauză plângerea petentului

nu a privit unul din actele procesuale determinate de art. 278

1

C.

proc. pen., în mod legal prima instanță s-a pronunțat în sensul respingerii

acesteia, ca inadmisibilă.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul D.C. care,

în baza art. 192 alin. (2) din același cod, va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petentul D.C. împotriva sentinței nr. 219 din 29

septembrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în dosarul nr. 2069/2004.

Obligă recurentul-petent să

plătească statului, suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în

recurs.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 aprilie 2005.