ÎCCJ, Decizia nr. 88/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 11 aprilie 2002, petenta N.R. s-a adresat Judecătoriei sectorului 5 București, cu plângere împotriva tuturor persoanelor din cadrul Biroului de Presă al Ministerului Justiției, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 206 C. pen. Aceasta a arătat că, la data de 7 noiembrie 2001, a luat cunoștință de articolul calomnios la adresa sa, intitulat „Asociația Victimelor Magistraților nu există” publicat în cotidianul C.N . Articolul, în care este menționat numele petentei, conține o serie de afirmații mincinoase. Articolul menționat a apărut ca urmare a unui comunicat de presă al Ministerului Justiției.

Petenta, parte vătămată, a mai arătat că s-a adresat cu cereri, în vederea identificării făptuitorilor, atât Ministerului Justiției, cât și Secției 17 Poliție București. Organele sesizate nu au soluționat aceste cereri. Prin sentința penală nr. 1294 din 21 mai 2002, Judecătoria sectorului 5 București a trimis cauza, Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 5 București, în vederea identificării făptuitorilor. Împotriva hotărârii primei instanțe au declarat recurs, atât procurorul, cât și partea vătămată. Tribunalul București, secția a II-a penală, prin decizia penală nr. 1596/R din 7 octombrie 2002, a respins ambele recursuri, ca nefondate. În motivarea acestei decizii, instanța de control judiciar a apreciat că în mod legal, în raport cu dispozițiile art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc.

pen., cu referire la stabilirea identității făptuitorilor, prima instanță a dispus în sensul trimiterii cauzei, la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 5 București. În urma verificărilor efectuate de organele de poliție s-a stabilit că respectivul comunicat de presă a fost redactat de procurorul M.R., din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, detașat la acea dată, ca purtător de cuvânt la Ministerul Justiției. Drept urmare, prin Ordonanța nr. 2122/P din 8 aprilie 2003, Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 5 București a declinat competența soluționării cauzei, în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică.

Prin rezoluția nr. 631/P/2003 din 21 octombrie 2003, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a dispus neînceperea urmăririi penale față de procurorul M.R., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 206 C. pen. Plângerea formulată de partea vătămată N.R., împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale, a fost respinsă de procurorul șef al secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată, reținându-se că în comunicatul de presă nu s-a făcut nici o referire la acordarea sau neacordarea de către Ministerul Justiției, a avizului pentru înființarea Asociației Victimelor Magistraților. Astfel, procurorul menționat, în calitatea sa de purtător de cuvânt al Ministerului Justiției, s-a limitat a arăta că asociația menționată nu are personalitate juridică.

S-a mai reținut că susținerile reprezentanților autorităților publice locale privind împrejurările în care s-a desfășurat manifestația publică, nu pot fi imputate celui care a întocmit comunicatul de presă al Ministerului Justiției, afirmațiile menționate atrăgând răspunderea exclusivă a celor care le-au făcut. Împotriva acestei din urmă rezoluții, partea vătămată N.R. a formulat plângere, în temeiul art. 278 1 C. proc. pen., pe care nu a motivat-o în scris. Prin sentința nr. 66 din 23 aprilie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea, ca nefondată. În motivarea acestei hotărâri, instanța de judecată a reținut că soluția de neîncepere a urmăririi penale a fost adoptată pe baza probelor existente la dosar.

În condițiile în care partea vătămată apreciază că susținerile din adresele Ministerului Justiției și Primăriei municipiului București nu corespund adevărului, aceasta poate formula plângere împotriva reprezentanților acestor instituții ori poate combate cele afirmate, prin orice mijloc de probă, ceea ce nu s-a întâmplat. Pe de altă parte, afirmația în sensul că unei persoane i-a fost admisă o cerere de revizuire, nu este de natură a afecta reputația acesteia. Ca atare, rezoluția atacată este temeinică și legală, nemulțumirile părții vătămate cu privire la aceasta, neavând temeiuri. Împotriva hotărârii primei instanțe, partea vătămată N.R. a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc.

pen. și fără a formula critici, în scris, cu privire la hotărârea atacată. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 278 1 alin. (7) și urm. C. proc. pen. „ instanța, judecând plângerea, verifică soluția sau ordonanța atacată, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei și a oricăror înscrisuri noi prezentate. Instanța pronunță una din următoarele soluții: a) respinge plângerea, prin sentință, menținând soluția sau rezoluția atacată; b) admite plângerea, prin sentință, desființează rezoluția sau ordonanța atacată și trimite cauza, procurorului, în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, după caz; Dispozițiile art. 333 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

c) admite plângerea, prin încheiere, desființează rezoluția și, când probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, reține cauza spre judecare, dispozițiile privind judecarea în primă instanță și căile de atac, aplicându-se în mod corespunzător. În cazul prevăzut la alin. (8) lit. c), actul de sesizare a instanței, ca primă instanță, îl constituie plângerea persoanei la care se referă alin. (1). Hotărârea instanței, pronunțată potrivit alin. 8 lit. a) și b), poate fi atacată cu recurs de procuror, de persoana care a făcut plângerea, de persoana față de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală, precum și de orice persoane ale căror interese legitime sunt vătămate”.

În cauză, Completul de 9 judecători a fost sesizat, în condițiile art. 278 1 alin. (10) C. proc. pen., cu recursul declarat de partea vătămată împotriva sentinței pronunțate de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în soluționarea plângerii formulate de către aceasta împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale. Prin recursul declarat, partea vătămată vizează provocarea controlului judiciar al hotărârii, conform art. 278 1 alin. 8 lit. a) C. proc. pen., de respingere a plângerii și de menținere a rezoluției atacate. În raport cu soluțiile ce pot fi pronunțate de instanța sesizată cu soluționarea plângerii formulate împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, de caracterul de act de sesizare al instanței, prevăzut în cazuri determinate pentru acest demers procesual la îndemâna persoanei vătămate, precum și cu dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., exercitarea recursului de către persoana vătămată împotriva soluției prevăzute de art. 278 1 alin. (8) lit. a) din același cod, pronunțată de prima instanță, vizează exercitarea controlului judiciar al hotărârii atacate, sub aspectul cazurilor de casare prevăzute în art. 385 9 pct. 9, 10, 16, 17 1 și 18 din cod, chiar și în situația neindicării de către recurentă, a nici unuia din cazurile de casare reglementate de legea procesual-penală sau neformulării de critici susceptibile a fi încadrate în unul sau mai multe dintre acestea. În cauză, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a examinat rezoluția atacată și a constatat că aceasta este temeinică și legală, în concordanță cu materialul probator administrat și dispozițiile legii penale, respectiv procesual-penale.

Ca atare, pronunțând o soluție de respingere a plângerii, ca nefondată, hotărârea atacată nu este susceptibilă de critică, respectiv nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen. Or, așa cum este reglementat de legea procesual-penală, recursul declarat împotriva unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale, cu excepțiile prevăzute de art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., are ca finalitate, examinarea hotărârii atacate, sub aspectul corectei aplicări a legii și al aflării adevărului, în limita motivelor de casare invocate. În raport cu neinvocarea nici unui motiv de casare, de către partea vătămată, a neformulării de critici apte a fi încadrate în unul dintre aceste cazuri și cu inexistența unor motive de casare susceptibile a fi puse în discuție din oficiu, recursul urmează a fi respins.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta N.R. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurenta menționată va fi obligată, conform dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta N.R. împotriva sentinței nr. 66 din 23 aprilie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 654/2004. Obligă pe recurenta-petentă să plătească statului, suma de 1.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 aprilie 2005.