ÎCCJ, Decizia nr. 88/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

La data de 11 aprilie 2002,

petenta N.R. s-a adresat Judecătoriei sectorului 5 București, cu plângere

împotriva tuturor persoanelor din cadrul Biroului de Presă al Ministerului Justiției,

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 206 C. pen.

Aceasta a arătat că, la data

de 7 noiembrie 2001, a luat cunoștință de articolul calomnios la adresa sa,

intitulat „Asociația Victimelor Magistraților nu există”

publicat în

cotidianul C.N

.

Articolul, în care este

menționat numele petentei, conține o serie de afirmații mincinoase.

Articolul menționat a apărut

ca urmare a unui comunicat de presă al Ministerului Justiției.

Petenta, parte vătămată, a mai

arătat că s-a adresat cu cereri, în vederea identificării făptuitorilor, atât

Ministerului Justiției, cât și Secției 17 Poliție București.

Organele sesizate nu au

soluționat aceste cereri.

Prin sentința penală nr. 1294

din 21 mai 2002, Judecătoria sectorului 5 București a trimis cauza, Parchetului

de pe lângă Judecătoria sectorului 5 București, în vederea identificării

făptuitorilor.

Împotriva hotărârii primei

instanțe au declarat recurs, atât procurorul, cât și partea vătămată.

Tribunalul București, secția

a II-a penală, prin decizia penală nr. 1596/R din 7 octombrie 2002, a respins

ambele recursuri, ca nefondate.

În motivarea acestei

decizii, instanța de control judiciar a apreciat că în mod legal, în raport cu

dispozițiile art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., cu referire la

stabilirea identității făptuitorilor, prima instanță a dispus în sensul

trimiterii cauzei, la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 5 București.

În urma verificărilor

efectuate de organele de poliție s-a stabilit că respectivul comunicat de presă

a fost redactat de procurorul M.R., din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel București, detașat la acea dată, ca purtător de cuvânt la Ministerul Justiției.

Drept urmare, prin Ordonanța

nr. 2122/P din 8 aprilie 2003, Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 5

București a declinat competența soluționării cauzei, în favoarea Parchetului de

pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția de urmărire penală și

criminalistică.

Prin rezoluția nr. 631/P/2003

din 21 octombrie 2003, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a

dispus neînceperea urmăririi penale față de procurorul M.R., sub aspectul

săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 206 C. pen.

Plângerea formulată de

partea vătămată N.R., împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale, a

fost respinsă de procurorul șef al secției de urmărire penală și criminalistică

din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca

neîntemeiată, reținându-se că în comunicatul de presă nu s-a făcut nici o

referire la acordarea sau neacordarea de către Ministerul Justiției, a avizului

pentru înființarea Asociației Victimelor Magistraților. Astfel, procurorul

menționat, în calitatea sa de purtător de cuvânt al Ministerului Justiției, s-a

limitat a arăta că asociația menționată nu are personalitate juridică.

S-a mai reținut că

susținerile reprezentanților autorităților publice locale privind împrejurările

în care s-a desfășurat manifestația publică, nu pot fi imputate celui care a

întocmit comunicatul de presă al Ministerului Justiției, afirmațiile menționate

atrăgând răspunderea exclusivă a celor care le-au făcut.

Împotriva acestei din urmă rezoluții,

partea vătămată N.R. a formulat plângere, în temeiul art. 278

1

C.

proc. pen., pe care nu a motivat-o în scris.

Prin sentința nr. 66 din 23

aprilie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins

plângerea, ca nefondată.

În motivarea acestei

hotărâri, instanța de judecată a reținut că soluția de neîncepere a urmăririi

penale a fost adoptată pe baza probelor existente la dosar.

În condițiile în care partea

vătămată apreciază că susținerile din adresele Ministerului Justiției și Primăriei

municipiului București nu corespund adevărului, aceasta poate formula plângere

împotriva reprezentanților acestor instituții ori poate combate cele afirmate,

prin orice mijloc de probă, ceea ce nu s-a întâmplat.

Pe de altă parte, afirmația

în sensul că unei persoane i-a fost admisă o cerere de revizuire, nu este de

natură a afecta reputația acesteia.

Ca atare, rezoluția atacată

este temeinică și legală, nemulțumirile părții vătămate cu privire la aceasta,

neavând temeiuri.

Împotriva hotărârii primei

instanțe, partea vătămată N.R. a declarat recurs, fără a invoca nici unul din

cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen. și fără a

formula critici, în scris, cu privire la hotărârea atacată.

Recursul este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 278

1

alin. (7) și urm. C. proc. pen. „

instanța, judecând plângerea, verifică soluția sau ordonanța

atacată, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei și a oricăror

înscrisuri noi prezentate.

Instanța pronunță una din

următoarele soluții:

a) respinge plângerea, prin

sentință, menținând soluția sau rezoluția atacată;

b) admite plângerea, prin

sentință, desființează rezoluția sau ordonanța atacată și trimite cauza,

procurorului, în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, după

caz;

Dispozițiile art. 333 alin.

(2) se aplică în mod corespunzător.

c) admite plângerea, prin

încheiere, desființează rezoluția și, când probele existente la dosar sunt

suficiente pentru judecarea cauzei, reține cauza spre judecare, dispozițiile privind

judecarea în primă instanță și căile de atac, aplicându-se în mod

corespunzător.

În cazul prevăzut la alin. (8)

lit. c), actul de sesizare a instanței, ca primă instanță, îl constituie

plângerea persoanei la care se referă alin. (1).

Hotărârea instanței,

pronunțată potrivit alin. 8 lit. a) și b), poate fi atacată cu recurs de

procuror, de persoana care a făcut plângerea, de persoana față de care s-a

dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală, precum

și de orice persoane ale căror interese legitime sunt vătămate”.

În cauză, Completul de 9

judecători a fost sesizat, în condițiile art. 278

1

alin. (10) C.

proc. pen., cu recursul declarat de partea vătămată împotriva sentinței

pronunțate de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în

soluționarea plângerii formulate de către aceasta împotriva soluției de

neîncepere a urmăririi penale.

Prin recursul declarat,

partea vătămată vizează provocarea controlului judiciar al hotărârii, conform art.

278

1

alin. 8 lit. a) C. proc. pen., de respingere a plângerii și de

menținere a rezoluției atacate.

În raport cu soluțiile ce

pot fi pronunțate de instanța sesizată cu soluționarea plângerii formulate

împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, de caracterul de act de

sesizare al instanței, prevăzut în cazuri determinate pentru acest demers

procesual la îndemâna persoanei vătămate, precum și cu dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., exercitarea recursului de către persoana vătămată

împotriva soluției prevăzute de art. 278

1

alin. (8) lit. a) din

același cod, pronunțată de prima instanță, vizează exercitarea controlului

judiciar al hotărârii atacate, sub aspectul cazurilor de casare prevăzute în art.

385

9

pct. 9, 10, 16, 17

1

și 18 din cod, chiar și în

situația neindicării de către recurentă, a nici unuia din cazurile de casare

reglementate de legea procesual-penală sau neformulării de critici susceptibile

a fi încadrate în unul sau mai multe dintre acestea.

În cauză, secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție a examinat rezoluția atacată și a

constatat că aceasta este temeinică și legală, în concordanță cu materialul

probator administrat și dispozițiile legii penale, respectiv procesual-penale.

Ca atare, pronunțând o

soluție de respingere a plângerii, ca nefondată, hotărârea atacată nu este

susceptibilă de critică, respectiv nesupusă nici unuia din cazurile de casare

prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen.

Or, așa cum este reglementat

de legea procesual-penală, recursul declarat împotriva unei hotărâri

susceptibile de reformare pe această cale, cu excepțiile prevăzute de art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., are ca finalitate, examinarea hotărârii atacate, sub

aspectul corectei aplicări a legii și al aflării adevărului, în limita

motivelor de casare invocate.

În raport cu neinvocarea

nici unui motiv de casare, de către partea vătămată, a neformulării de critici

apte a fi încadrate în unul dintre aceste cazuri și cu inexistența unor motive

de casare susceptibile a fi puse în discuție din oficiu, recursul urmează a fi

respins.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta N.R.

Totodată, în baza art. 192 alin.

(2) din același cod, recurenta menționată va fi obligată, conform

dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petenta N.R. împotriva sentinței nr. 66 din 23 aprilie

2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în

dosarul nr. 654/2004.

Obligă pe recurenta-petentă

să plătească statului, suma de 1.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

în recurs.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 aprilie 2005.