ÎCCJ, Decizia nr. 310/2004

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 1113 din 19 noiembrie 2002, Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat pe inculpatul L.V., la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 143/2000, dispunând suspendarea condiționată a executării pedepsei. Împotriva sentinței, procurorul a declarat apel, acesta fiind admis prin decizia penală nr. 469 din 27 august 2003 a Curții de Apel București, secția I-a penală. Ca urmare, desființându-se parțial sentința, s-a dispus expulzarea inculpatului. Recursul declarat de inculpat împotriva deciziei pronunțate în apel, a fost respins, ca neîntemeiat, prin decizia nr. 822 din 11 februarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Inculpatul a formulat contestație în anulare împotriva acestei decizii și, invocând temeiul înscris în art. 386 lit. a) C. proc. pen., a susținut că a fost judecat cu lipsă de procedură, deoarece nu a fost citat și la domiciliul său din Italia. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin decizia nr. 2079 din 16 aprilie 2004, a respins contestația în anulare, ca nefondată, cu motivarea că din actele dosarului rezultă că inculpatul a indicat ca domiciliu, de unde să fie citat, reședința sa din Bulevardul Dacia, București, adresă la care procedura de citare a fost legal îndeplinită. Împotriva acestei decizii, inculpatul a declarat recurs. Recursul nu este admisibil. În adevăr, potrivit art. 392 alin. (4) C. proc.

pen., prin care sunt reglementate căile de atac ce se pot exercita împotriva hotărârii pronunțate asupra contestației în anulare, se prevede că „sentința dată în contestație este supusă apelului, iar decizia dată în apel este supusă recursului”. Așa fiind, din moment ce recursul a fost declarat de inculpat împotriva unei decizii date de însăși instanța de recurs asupra contestației, pentru care legea nu prevede nici o cale de atac, se constată că recursul formulat în cauză nu este admisibil. În consecință, urmează a se dispune respingerea recursului, ca inadmisibil și a-l obliga pe inculpat, să plătească statului, cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul L.V. împotriva deciziei nr. 2079 din 16 aprilie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Obligă pe contestator, să plătească statului, suma de 400.000 lei cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, azi 15 noiembrie 2004.