ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 254/2005

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 796

din 10 decembrie 2003, Tribunalul Timiș a condamnat pe inculpata S.S.B. la 3

ani închisoare pentru infracțiunea de șantaj, prevăzută de art. 194 C. pen. și

la 6 luni închisoare pentru instigare la infracțiunea de lovire prevăzută de art.

25, raportat la art. 180 alin. (2) C. pen., parte vătămată fiind G.B., prin

schimbarea încadrării juridice din infracțiunile de lipsire de libertate în mod

ilegal prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen. și tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2

1

)

lit. a) și b) C. pen.

Totodată, s-a dispus

schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de lipsire de libertate în mod

ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen. (parte vătămată fiind P.D.) în instigare

la infracțiunea de lovire, prevăzută de art. 25 raportat la art. 180 alin. (1) C.

pen., text de lege în baza cărora inculpata a fost condamnată la o lună

închisoare, urmând ca în baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen.,

aceasta să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, sporită cu 6

luni, în final 3 ani și 6 luni închisoare.

Făcând aplicarea art. 86

1

și art. 86

2

C. pen., instanța a dispus suspendarea executării sub

supraveghere a pedepsei, stabilind un termen de încercare de 5 ani.

S-a atras atenția inculpatei

asupra prevederilor art. 86

4

C. pen.

Pe durata termenului de

încercare, inculpata a fost obligată să se prezinte lunar la Tribunalul Timiș,

la judecătorul desemnat cu supravegherea și să anunțe în prealabil orice

schimbare de domiciliu, reședință sau locuință.

Inculpata a mai fost

obligată să plătească părții civile G.B. suma de 5000 euro, despăgubiri civile,

pretențiile părții civile P.D. fiind respinse.

S-a dedus, din pedeapsa

aplicată perioada cât inculpata a fost arestată preventiv, respectiv de la 11

martie 2003 la 23 iunie 2003 și de la 22 septembrie 2003, la zi, dispunându-se,

totodată, punerea în libertate, de îndată, a inculpatei dacă nu este arestată

în altă cauză.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut, în esență, că în cursul anului 2002, părțile

vătămate G.B. și P.D. au fost angajate în funcția de administrator și respectiv

barman la SC V.D.T. SRL Timișoara de către patronul societății comerciale,

respectiv S.O.

După decesul acestuia din

urmă la 22 decembrie 2002, conducerea societății comerciale reținută, cât și

cea a restaurantului M., discotecii D.L. și Clubului R. a fost preluată de

soția sa, inculpata S.S.B.

La începutul lunii februarie

2003, constatând că încasările de la Clubul R. sunt mai mici decât în perioadele

anterioare și bănuind că cele două părți vătămate P.D. și G.B. au sustras bani

din gestiune, inculpata a hotărât să poarte o discuție cu aceștia pentru a

stabili adevărul și a-și recupera pierderile.

În acest scop, în noaptea de

16 februarie 2003, cei doi au fost conduși la sediul discotecii D.L., unde

inculpata, a cerut angajaților săi T.O. și O.M. să-i bată și să-i amenințe cu

moartea mai multe ore pentru a-i determina să recunoască sumele sustrase din

gestiune.

A doua zi, partea vătămată G.B.

a fost adusă din nou la restaurantul M., unde sub impulsul amenințărilor și

violențelor exercitate de cei doi angajați ai inculpatei, aceasta a acceptat să

le predea suma de 5000 euro, trimisă la aceeași dată de către fratele său prin

sistemul on-line.

În considerentele sentinței

se menționează că analizând condițiile și împrejurările în care s-a comis fapta

privind pe partea vătămată G.B., instanța a apreciat că aceasta întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj și nu de lipsire de

libertate și tâlhărie.

Cu privire la infracțiunea

de lipsire de libertate se arată că această faptă nu poate fi reținută în

legătură cu partea vătămată G.B., întrucât nu s-a făcut dovada că victima a

fost împiedicată să se deplaseze și să acționeze în conformitate cu voința sa.

Instanța de fond mai reține

că spre deosebire de infracțiunea de tâlhărie, unde cel constrâns prin

amenințare ori violență satisface de îndată cererea făptuitorului, în cazul

infracțiunii de șantaj, starea de temere trebuie să aibă o anumită durată în

timp, cu alte cuvinte satisfacerea pretenției făptuitorului să fie distanțată

în timp de actul constrângerii, ceea ce s-a și întâmplat în speță.

Referitor la fapta săvârșită

față de partea vătămată P.D., instanța pentru aceleași considerente, a apreciat

că aceasta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de instigare la

lovire sau alte violențe, prevăzută de art. 25, raportat la art. 180 alin. (1) C.

pen.

Curtea de Apel Timișoara,

prin decizia penală nr. 194 din 02 iunie 2004, admițând apelul Parchetului de

pe lângă Tribunalul Timiș a desființat sentința primei instanțe privind

schimbarea încadrării juridice a faptelor și pedepsele aplicate și în

rejudecare a condamnat-o pe inculpata S.S.B. după cum urmează:

- la 2 ani închisoare pentru

infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin.

(2) C. pen., cu aplicarea art. 74-76 lit. b) C. pen., comisă în dauna părții

vătămate P.D.;

- la 3 ani închisoare pentru

infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin.

(2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 74-76 lit. b) C. pen.,

comisă în dauna părții vătămate G.B. și

- la 3 ani închisoare,

pentru infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin.

(2

1

) lit. a) și b) C. pen., cu aplicarea art. 74-76 lit. b) C. pen.,

comisă în dauna aceleiași părți vătămate G.B.

Făcând aplicarea art. 33 lit.

a) și art. 34 lit. b) C. pen., instanța a dispus ca inculpata să execute

pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71-64

C. pen.

Conform art. 88 C. pen., s-a

dedus, din pedeapsa aplicată, perioada detenției de la 11 martie 2003 la 23

iunie 2003 și de la 22 aprilie 2003, până la data punerii în libertate a

inculpatei.

Celelalte dispoziții ale sentinței

au fost menținute.

Apelurile declarate de

inculpată și părțile civile P.D. și G.B. au fost respinse, ca nefondate, cu

obligarea acestora la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de câte

500.000 lei fiecare.

Împotriva menționatelor

hotărâri au declarat recurs atât inculpata S.S.B. cât și părțile civile G.B. și

P.D.

Prin recursul inculpatei se

cere casarea celor două hotărâri în temeiul art. 385

9

pct. 10 și 12 C.

proc. pen., susținându-se că instanțele nu au avut în vedere întregul probatoriu

administrat în cauză, din care rezultă că aceasta nu se face vinovată de

săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost trimisă în judecată și condamnată,

situație în care se impune achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a),

raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

La rândul lor cele două

părți civile critică hotărârile pronunțate numai cu privire la neacordarea

daunelor morale.

Examinând hotărârile atacate

în raport de motivele de casare invocate în recursul inculpatei se constată că

instanța de apel a reținut corect situația de fapt și vinovăția inculpatei,

încadrarea juridică dată de această instanță în două infracțiuni de lipsire de

libertate în mod ilegal, cea referitoare la partea vătămată P.D., prevăzută de art.

189 alin. (2) C. pen., în cea referitoare la partea vătămată G.B., prevăzută de

art. 189 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., aflată în

concurs real, prevăzut de art. 33 lit. a) C. pen., cu o singură infracțiune de

tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2

1

) lit.

a) și b) C. pen., fiind corespunzătoare.

Din probele administrate

(plângerile formulate și declarațiile consecvente date de părțile vătămate în

tot cursul procesului penal, actele medico-legale prezentate de aceștia,

listingul convorbirilor telefonice către inculpata S.S.B. și coinculpații O.M.

și T.O. (care s-au sustras de la urmărirea penală), recipisa de expediere

on-line a sumei de bani pretinse de inculpată părții vătămate G.B.,

declarațiile martorilor B.F., M.A., T.A., A.M., Z.M., M.C., N.V., J.D., C.M. și

R.C., coroborate cu recunoașterile parțiale ale inculpatei) care au fost

analizate în considerentele hotărârilor atacate, rezultă, fără dubiu, că

bănuind că cele două părți vătămate, angajați ai societăților comerciale pe

care le administra, au sustras bani din gestiune, inculpata S.S.B. „a organizat

aducerea acestora la sediul discotecii D.L., în noaptea de 16 februarie 2003,

unde a cerut coinculpaților T.O. și O.M. să-i bată și să-i amenințe cu moartea

timp de mai multe ore pentru a-i determina să recunoască faptele imputate”.

A doua zi, G.B. a fost adus

din nou la restaurantul M. tot din dispoziția inculpatei, unde sub impulsul

amenințărilor și violențelor exercitate de T.O. și O.M., partea vătămată a

acceptat să-i predea suma de 5000 euro, trimisă la aceeași dată de către

fratele său prin sistemul on-line.

Împrejurarea invocată de

către inculpată că victimele s-au putut deplasa libere în incinta localului și

chiar la poștă pentru a ridica banii, nu are relevanță în ceea ce privește existența

infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, legea necerând o

restrângere totală cu privire la libertatea de mișcare a victimei, fiind

suficientă o împiedicare parțială în raport cu o activitate sau o acțiune pe

care victima dorește să o realizeze. În speță, victimelor li s-a permis

deplasarea în interiorul biroului inculpatei, dar numai sub escorta celor doi

coinculpați, care le-au interzis să părăsească localul timp de mai multe ore.

De remarcat este și faptul

că actele de amenințare și violențele au fost exercitate în mod continuu asupra

victimei G.B., până în momentul primirii sumei de bani pretinsă de inculpată,

acțiune care caracterizează infracțiunea de tâlhărie și nu pe aceea de șantaj.

Referitor la pedepsele

aplicate inculpatei S.S.B. se constată că acestea au fost corect

individualizate la stabilirea lor cât și a modalității de executare, instanța

de apel având în vedere criteriile prevăzute de art. 72 și art. 52 C. pen.,

respectiv gradul de pericol social sporit al infracțiunilor comise,

împrejurările în care au fost săvârșite, dar și persoana inculpatei, care nu

este cunoscută cu antecedente penale, având un copil minor în întreținere.

Totodată, se constată că

instanțele au soluționat corespunzător latura civilă, respingerea cererilor

formulate de către cele două părți civile cu privire la acordarea unor daune

morale nefiind justificată, în lipsa unor probe certe care să dovedească

prejudiciul suferit de aceștia prin infracțiunile comise de inculpată.

Întrucât din actele

dosarului nu rezultă nici motive de casare din cele prevăzute de art. 385

9

alin. penultim C. proc. pen., care pot fi luate în considerare din oficiu,

urmează ca recursurile formulate de inculpata S.S.B. și părțile civile G.B. și P.D.

să fie respinse, ca nefondate, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor judiciare către

stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de inculpata S.S.B. și de părțile civile G.B. și P.D.

împotriva deciziei penale nr. 194 din 2 iunie 2004 a Curții de Apel Timișoara.

Obligă recurenții la plata

cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de câte 1.200.000 lei fiecare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 13 ianuarie 2005.