ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1070/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul București, secția I penală, prin sentința nr. 1345 din 21 octombrie 2004, în baza dispozițiilor art. 2 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 lit. a), raportat la art. 76 lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpatul G.N. la 6 ani închisoare și 3 ani interzicerea exercitării drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b), cu aplicarea art. 71, raportat la art. 64 C. pen. Tribunalul a menținut starea de arest a inculpatului și a dedus din pedeapsă timpul reținerii și al arestării preventive de la 13 ianuarie 2001 la zi; a constatat că substanțele, provenind din punguțele din material plastic, s-au consumat în urma analizelor de laborator și a obligat inculpatul la plata sumei de 3.000.000 lei, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî în acest fel, instanța a reținut, în fapt, că, la data de 12 ianuarie 2004, inculpatul G.N. și soția sa, învinuita G.M. (față de care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală) au fost depistați de lucrătorii de poliție vânzând denunțătorului G.F.L., patru doze de heroină și deținând alte 19 doze. Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, inculpatul prin care o critică pentru nelegalitate și netemeinicie, întrucât, pe de o parte, tribunalul nu a reținut în favoarea sa dispozițiile art. 16 din Legea nr. 143/2000, deși a formulat două denunțuri, iar, pe de altă parte, pedeapsa este prea aspră. Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 996 din 22 decembrie 2004 a respins, ca nefondat, apelul, reținând că, din adresele nr. 221/P/2004 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București și, respectiv, nr. 1/2954 din 20 septembrie 2004 a D.G.P.

Municipiului București, poliția sector 3, rezultă că s-au făcut cercetări în legătură cu denunțurile formulate împotriva numiților B. și M. însă susținerile inculpatului nu s-au confirmat. De asemenea, nici critica referitoare la netemeinicia pedepsei aplicate nu este fondată, deoarece la individualizarea pedepsei s-au avut în vedere toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. În termen legal, cu formularea acelorași critici care au format și obiectul cererii de apel, inculpatul a declarat recurs. Examinând decizia atacată, în raport de cazurile de recurs invocate, prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 1 teza a doua și pct. 14 teza întâi C. proc. pen., în baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

1. Referitor la prima critică, potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 16 din Legea nr. 143/2000, persoana care a comis una dintre infracțiunile prevăzute de art. 2-10, iar, în timpul urmăririi penale denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni legate de droguri, beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege. Corespunde realității faptul că inculpatul a formulat două denunțuri, la 21 ianuarie 2004, către poliția sectorului 3 privind pe numiții M. și A., care vând heroină și la 2 martie 2004, referitor la așa numitul B. care, de asemenea, vinde zilnic același drog, însă, din verificările întreprinse de respectivele organe judiciare, s-a constatat că, susținerile formulate privind săvârșirea de către persoanele denunțate (B. a fost identificat în persoana lui C.C.) de infracțiuni prevăzute de Legea nr. 143/2000 nu s-au confirmat.

Așa fiind, dispozițiile cuprinse în art. 16 din Legea nr. 143/2000 nu sunt aplicabile în cauză, cum în mod corect a reținut și instanța de control judiciar. 2. Nefondat se dovedește și motivul de recurs privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 72 C. pen., întrucât la stabilirea pedepsei, instanțele au reținut în favoarea inculpatului circumstanțele atenuante judiciare referitoare la conduita sa bună înainte de săvârșirea faptei, respectiv, lipsa antecedentelor penale, faptul că este căsătorit, a desfășurat activități sporadice pentru a-și întreține familia, și nu în ultimul rând împrejurarea că, pe parcursul desfășurării procesului penal a manifestat o atitudine procesuală sinceră, de recunoaștere a infracțiunii săvârșite.

În consecință, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, constatând neîndeplinite cerințele cazurilor de recurs invocate, în baza art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.N., va deduce din pedeapsa aplicată, timpul reținerii și al arestării preventive și îl va obliga pe recurent la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.N. împotriva deciziei penale nr. 996/ A din 22 decembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru Cauze cu Minori și Familie. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii și arestării preventive de la 13 ianuarie 2004 la 14 februarie 2005. Obligă recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 1.600.000 lei, din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 400.000 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 14 februarie 2005.