ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1137/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, reclamanta D.E. a contestat hotărârea nr. 8949/8096 din 31 octombrie 2003, emisă de Casa de Pensii a municipiului București. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în mod greșit Casa de Pensii i-a respins cererea, întrucât a făcut dovada, cu înscrisuri și martori, că a fost refugiată din motive etnice, împreună cu familia sa. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința nr. 334 din 18 februarie 2004, a admis acțiunea formulată de reclamanta D.E., în contradictoriu cu Casa de Pensii a municipiului București. A anulat hotărârea nr. 8949/8096 din 31 octombrie 2003, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 din cadrul Casei de Pensii a municipiului București.

A obligat pârâta să emită o nouă hotărâre prin care să recunoască reclamantei, drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, în temeiul art. 1 lit. c) din acest act normativ, începând cu data de 1 aprilie 2003, pentru perioadele 6 septembrie 1940 - 1 septembrie 1941 și 1 septembrie 1944 - 6 martie 1945. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că din declarațiile martorilor R.V. și M.G., rezultă că D.E. s-a refugiat împreună cu părinții și sora sa, în luna septembrie 1940, din Basarabia, în comuna Greci, județul Tulcea, unde a stat până în septembrie 1941, când s-a reîntors în Basarabia. În luna septembrie 1944, D.E. s-a refugiat din nou, împreună cu familia sa și s-a stabilit în comuna Slatina Mică, județul Timiș.

Din celelalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei, și anume, carnetul de muncă al tatălui reclamantei, D.C., precum și adeverința nr. 48 din 12 octombrie 1944, eliberată de Parohia Ortodoxă Română Slatina Mică, rezultă că, în perioada 28 septembrie 1940 - 21 septembrie 1941, D.C. a fost preot în parohia comunei Greci, județul Tulcea, iar cu Ordinul Protopopiatului Caransebeșului nr. 140 din 3 septembrie 1944, părintele C.D., refugiat din eparhia Ismailului, a servit biserica din Slatina Mică, județul Timiș. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurenta a susținut, în esență, că instanța de fond a obligat-o la anularea actului administrativ și la acordarea drepturilor cu data cererii inițiale, ignorând faptul că în fața comisiei nu s-au prezentat dovezi concludente cauzei.

Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 6 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, așa cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 319/2002, dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1, se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzută de lege. Din declarațiile martorilor R.V. și M.G. rezultă că D.E. s-a refugiat împreună cu părinții și sora sa, în luna septembrie 1940, din Basarabia, localitatea Vlădiceni, județul Ismail, în comuna Greci, județul Tulcea, unde a stat până în septembrie 1941, când s-a reîntors în Basarabia.

În luna septembrie 1944, D.E. s-a refugiat din nou, împreună cu familia sa și s-a stabilit în comuna Slatina, județul Timiș. Din celelalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei, și anume, carnetul de muncă al tatălui reclamantei, D.C., precum și adeverința nr. 48 din 12 octombrie 1944, eliberată de Parohia Ortodoxă Română Slatina Mică, rezultă că în perioada 28 septembrie 1940 - 21 septembrie 1941, D.C. a fost preot în parohia comunei Greci, județul Tulcea, iar prin ordinul Protopopiatului Caransebeșului nr. 140 din 3 septembrie 1944, părintele D.C. refugiat din eparhia Ismailului, a fost repartizat la biserica din Slatina Mică. Din certificatul nr. 16 din 6 februarie 1947, eliberat de Primăria comunei Teregova, județul Severin, rezultă că preotul D.C.

și familia sa sunt refugiați și domiciliați în această comună. Este neîndoios din cele expuse, că reclamanta a făcut dovada refugiului datorat persecuției etnice, pentru a beneficia de drepturile instituite prin Legea nr. 189/2000. Împrejurarea că dovezile concludente nu au fost depuse în fața Comisiei de specialitate, nu prezintă relevanță în modul de soluționare a cauzei, întrucât potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii. Pentru considerentele expuse, urmează să se respingă recursul, cu consecința acordării cheltuielilor solicitate de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 334 din 18 februarie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ. Obligă recurenta, la 3.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă D.E. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2005.