ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2723/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin contestația

înregistrată la Curtea de Apel București, sub nr. 1529 din 9 iunie 2004,

reclamanta H.O. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a

municipiului București, anularea hotărârii nr. 12019/11622 din 26 aprilie 2004,

emisă de pârâtă și să fie obligată aceasta să-i acorde drepturile prevăzute de

Legea nr. 189/2000.

În susținerea acțiunii,

reclamanta a depus, în copie, mai multe înscrisuri, printre care acte de stare

civilă și carnetul de muncă al tatălui său, H.V., precum și declarația

notarială a doi martori, arătând că, deși este născută în anul 1932, în

localitatea Ițcani, Suceava, în perioada 1933 - 1940 a locuit împreună cu

părinții săi, în Tighina, U.R.S.S., de unde, în cursul lunii iunie 1940, s-a

refugiat în România.

Pârâta, prin întâmpinare, a

cerut respingerea contestației, arătând că reclamanta nu a făcut dovada

refugiului și a persecuției etnice, în conformitate cu prevederile legale

aplicabile în cauză, respectiv cu acte oficiale.

Prin sentința civilă nr. 1707

din 14 septembrie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ, a respins contestația.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut că declarația martorilor, din care reiese

că reclamanta s-a refugiat în România, în cursul lunii iunie 1940, este

contrazisă de mențiunile făcute în carnetul de muncă al tatălui reclamantei,

H.V., care atestă că schimbarea locului de muncă al acestuia, de la Tighina, la

Pașcani, s-a făcut la data de 16 mai 1940. Cum această împrejurare a avut loc

anterior ocupării și cedării Basarabiei către U.R.S.S., la 26 iunie 1940,

rezultă că ea nu a fost consecința unor persecuții etnice.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, reclamanta H.O., susținând că este netemeinică și nelegală,

întrucât instanța de fond nu a ținut seama de declarațiile martorilor depuse la

dosarul cauzei, care fac dovada refugiului său și a faptului că acesta a fost

consecința persecuției etnice.

Examinând sentința atacată,

în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă,

precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va

arăta în continuare.

Potrivit art. 1 lit. c) din

O.G. nr. 105/1999, privind acordarea unor drepturi, persoanelor persecutate de

către regimurile instaurate în România, cu începere de la 6 septembrie 1940,

până la 6 martie 1945, din motive etnice, cu modificările și completările

ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean

român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice,

în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

De asemenea, în conformitate

cu art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate

prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din

ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente

[alin. (1)] sau, în lipsa actelor oficiale, prin declarație cu martori [alin.

(2)].

Prevederile legale sus

menționate instituie regula potrivit căreia dovada persecuției etnice se face

cu acte oficiale și, numai în lipsa acestora, în mod excepțional, prin

declarație cu martori.

Or, la dosarul cauzei a fost depusă

copia carnetului de muncă al tatălui reclamantei, act oficial din care rezultă

că

acesta s-a

mutat de la Tighina, la Pașcani, la data de 16 mai 1940, cu ocazia schimbării

locului de muncă. Cum această împrejurare, atestată de un act oficial, cum este

carnetul de muncă, a avut loc anterior ocupării și cedării Basarabiei către

U.R.S.S., la 26 iunie 1940, în mod corect a reținut instanța de fond, că

mutarea în România, a reclamantei și a familiei sale, nu a fost consecința unor

persecuții etnice, iar mențiunile din carnetul de muncă nu pot fi combătute

prin declarația martorilor.

Așa fiind, întrucât reclamanta nu a

făcut dovada că ar fi fost refugiată și că acest lucru ar fi fost urmarea unor

persecuții din motive etnice, în mod corect instanța de fond a respins contestația

reclamantei.

Drept urmare, pentru considerentele

arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta H.O. împotriva sentinței civile nr. 1707 din 14 septembrie 2004, a

Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 aprilie 2005.