ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 155/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 447, Curtea de Apel Craiova a admis acțiunea reclamantei D.T., formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și a anulat Ordinul nr. 256/C din 23 ianuarie 2004, obligând pârâtul la emiterea unui nou ordin în favoarea reclamantei, prin care să se prevadă adaosul de 15% la indemnizația de încadrare brută lunară.

Pentru a hotărî în acest fel, Curtea de Apel Craiova a reținut că reclamanta a fost numită ca judecător, în anul 2004, după ce anterior funcționase ca notar și avocat și deși avea o vechime în magistratură și alte funcții juridice, de aproape 20 de ani, i s-a acordat un adaos la indemnizația de încadrare brută lunară, de numai 10%, corespunzător unei vechimi cuprinse între 10 și 15 ani, în considerarea faptului că perioadele în care a funcționat ca notar și avocat, nu fac parte din vechimea efectivă în magistratură și nu pot constitui temei al acordării indemnizației solicitate. Apreciind, însă, că distincția făcută de pârâtul Ministerul Justiției, între noțiunile de vechime efectivă și vechimea în magistratură excede voinței legiuitorului, voință ce rezultă din interpretarea sistematică a prevederilor O.U.G.

nr. 177/2002 și creează premiza ca legea să fie aplicată diferențiat în situații identice, curtea de apel a constatat acțiunea, întemeiată, reținând și incidența dispozițiilor art. 154 din Constituția României, potrivit cu care legile și toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care nu contravin actualei Constituții. În acest sens, în măsura în care O.U.G. nr. 177/2002 conține reglementări care ar crea premiza inegalității aplicării legii, acestea se consideră implicit abrogate la data intrării în vigoare a Constituției revizuite a României. Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs, pârâtul-recurent Ministerul Justiției, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și pentru a fi fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, conform art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Astfel, recurentul a susținut că prin Ordinul ministrului justiției nr. 256/C/2004, doamnei D.T. i s-a acordat un adaos la indemnizația de încadrare lunară, corespunzătoare vechimii efective în magistratură, perioadele în care și-a desfășurat activitatea în calitate de avocat, consilier juridic și arbitru de stat, neputând fi luate în calcul la stabilirea adaosului la indemnizația de încadrare, pentru că potrivit art. 5 din O.G. nr. 83/2000, nu reprezintă vechime efectivă în funcțiile prevăzute la art. 42 și 43 din Legea nr. 92/1992, situația fiind, deci, diferită față de vechimea în magistratură stabilită conform art. 44 din Legea nr. 92/1992. A mai arătat recurentul, că rațiunea acestui text a fost aceea de a acorda o salarizare diferențiată în funcție de perioada de timp efectiv lucrată ca judecător sau procuror, și cea desfășurată în celelalte funcții de specialitate juridică.

Examinând soluția pronunțată în cauză, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate, și cu dispozițiile legale incidente, se constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerațiuni. Potrivit art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 177/2002, privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, act normativ în vigoare la data pronunțării sentinței atacate, care a abrogat prevederile art. 5 din O.G. nr. 83/2000, magistrații beneficiază, în raport cu vechimea efectivă în funcțiile de judecător, procuror, magistrat asistent sau personal asimilat magistraților, de majorări (adaosuri) ale indemnizației stabilite conform art. 3 alin. (2), calculate în procente, la indemnizația brută, după cum urmează: -de la 5, la 10 ani - 5%; -de la 10, la 15 ani -10%; -de la 15, la 20 ani - 15%; -peste 20 de ani - 20%.

De reținut însă, că și această ordonanță se referă la magistrații cu vechime efectivă în funcție de judecător, procuror, magistrat asistent sau personal asimilat magistraților. Cu privire la această ultimă categorie, Legea nr. 92/1992, republicată și modificată, stabilește că este asimilat magistraților, pe durata îndeplinirii funcției, atât personalul de specialitate juridică de execuție și conducere, cât și personalul de instruire și conducere de specialitate juridică din cadrul I.N.M., indiferent de vechime. Rezultă, așadar, că funcțiile anterior avute de reclamantă, de avocat și/sau de notar, nu pot constitui nici vechime efectivă, în magistratură potrivit art. 42 din Legea nr. 92/1992 și nu sunt incluse nici în categoria vechimii asimilate potrivit art. 43 din aceeași lege, astfel că în sensul art. 4 din O.U.G.

nr. 177/2002 nu se poate vorbi de îndeplinirea condițiilor de vechime efectivă pentru acordarea majorării de indemnizație la 20%, cum s-a solicitat. Este de menționat și împrejurarea că Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești (republicată), în vigoare la data emiterii actului administrativ contestat în cauza de față, se referă tot la vechimea efectivă în magistratură, ce urmează a fi luată în calculul adaosului la indemnizația de încadrare lunară a magistraților, intenția legiuitorului ce transpare ca atare și din cuprinsul Legii nr. 92/1992, fiind aceea de a acorda acest adaos, numai în raport cu activitatea efectiv desfășurată în funcțiile de judecător, procuror sau funcții asimilate, ca semn de recunoaștere a fidelității și stabilității față de aceste funcții.

Pentru cele menționate, Înalta Curte apreciază că sentința atacată este nelegală și netemeinică, motiv pentru care, în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-pârât, va casa sentința nr. 447/2004, a Curții de Apel Craiova, iar pe fond, va respinge ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei-intimate D.T.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DE C I D E

Admite recursul declarat de Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 447 din 25 iunie 2004 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ. Casează sentința atacată și pe fond, respinge acțiunea formulată de D.T. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2005.