ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 676/2004
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 676/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra
recursului de față;
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin
acțiunea înregistrată la 14 decembrie 2001 reclamanta N.M.V. a chemat în
judecată Ministerul Justiției, solicitând anularea Ordinului nr. 2042/C din 1
septembrie 2001, prin care i-a fost acordat, în calitatea sa de judecător la
Tribunalul Dolj, un adaos de 10% la indemnizația de încadrare lunară,
corespunzător vechimii efective de 10 ani, ca judecător.
În
motivarea acțiunii reclamanta invocă nelegalitatea acestui ordin în raport de
vechimea efectivă în magistratură, care este de 29 de ani.
Curtea
de Apel Craiova, secția de contencios administrativ prin sentința civilă nr. 301
din 16 mai 2003 a admis acțiunea a anulat în parte actul administrativ atacat
și a obligat pârâtul să-i acorde reclamantei un adaos de 20% la indemnizația de
încadrare lunară.
Instanța
a reținut că, începând cu luna septembrie 972 și până în mai 1986, reclamanta a
funcționat ca arbitru de stat, iar din mai 1985 și până la 15 iulie 1999 ca
judecător financiar, funcții identice cu cea de judecător.
Împotriva
acestei soluții a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, susținând, în
esență, că, potrivit art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea
și completarea Legii nr. 50/1996, magistrații beneficiază de un adaos la
indemnizația de încadrare lunară, în raport cu vechimea efectivă în funcțiile
prevăzute de art. 42 și art.43 din Legea nr. 92/1992, republicată, cu
modificările și completările ulterioare, calculat în procente la indemnizația
brută de încadrare.
Recurenta
susține că art. 42 și 43 alin. (2) recunosc ca vechime efectivă în
magistratură, funcțiile de judecător, procuror, magistrat asistent la Curtea
Supremă de Justiție, personalul de specialitate juridică de execuție și
conducere, inclusiv secretarul general și adjuncții acestuia din Ministerul Justiției
precum și personalul de instruire și de conducere, de specialitate juridică din
cadrul Institutul Național de Magistratură, nefăcându-se vorbire expres de
funcția de judecător financiar.
Recursul
este nefondat pentru următoarele considerente:
Recurenta
a omis să observe că, la data pronunțării sentinței atacate și implicit la
data redactării și declarării recursului, prevederile art. 5 din O.G. nr. 83/2000,
pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, fuseseră abrogate în mod
expres prin art. 50 alin. (2) din O.U.G. nr. 177 din 6 decembrie 2002 (aprobată
ulterior prin Legea nr. 347/2003).
În
această situație, sentința instanței de fond și recursul trebuie analizate în
raport cu noua soluție legislativă introdusă de O.U.G. nr. 177/2002.
Potrivit
art.4 alin. (1) din acest nou act normativ, magistrații beneficiază în raport
cu vechimea efectivă în funcțiile de judecător, procuror, magistrat asistent
la Curtea Supremă de Justiție sau de personal asimilat magistraților, de
majorări a indemnizației stabilite potrivit art. 3 alin. (2), calculată în
procente la indemnizația brută, după cum urmează:
-
de la 5 la 10 ani – 5%
-
de la 10 la 15 ani – 10%
-
de la 15 la 20 ani – 15%
-
peste 20 ani – 20%
Din
examinarea acestui text rezultă că au fost înlăturate sintagmele „în raport cu
vechimea efectivă în funcțiile prevăzute la art. 42 și art. 43 alin. (2) din
Legea nr. 92/1992” (prevăzută în art. 5 alin. (1) din Legea nr. 50/1996) și
„vechimea în magistratură” (prevăzută de art. 5 alin. (2) din Legea nr. 50/1996).
Sub
incidența noului text al legii, intră acum în noțiunea de vechime toate
funcțiile de judecător și procuror, nu numai cele menționate de art. 42 din
Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească.
Dispozițiile
de mai sus coroborează cu prevederile art. 39 alin. (4) din O.U.G. nr. 177/2002
care prevăd că și judecătorilor financiari li se aplică corespunzător
prevederile art. 4, privind majorarea indemnizației în raport cu vechimea, cu
aceleași procente.
Rezultă
așadar că perioada în care intimata-reclamantă a funcționat ca judecător
financiar (președinte al Colegiului Jurisdicțional al Camerei de Conturi
Județene Dolj), conform legii, trebuie avută în vedere ca vechime efectivă în
funcția de judecător.
Confirmând
egalitatea de tratament juridic dintre judecătorii financiari și judecătorii
din cadrul instanțelor judecătorești, prin art. 5 al O.U.G. nr.117/2003,
judecătorii financiari, în funcții la data intrării în vigoare a acestui act
normativ au fost propuși C.S.M. pentru a fi numiți prin Decret al Președintelui
României, în funcții de judecători la instanțele judecătorești.
Așadar,
soluția instanței de fond în ce privește luarea în calcul a perioadei de
vechime efectivă în funcția de judecător financiar, este temeinică și legală.
Instanța
de fond a reținut însă, în mod corect și cu respectarea legii, că și perioada
în care intimata a funcționat ca arbitru de stat (15.06.1972 – 15.06.1985)
reprezintă în fapt și în drept vechime în funcția de judecător, cu motivarea că
funcția de arbitru este identică și egală cu cea de judecător la instanțele de
drept comun.
Arbitrajele
de stat au fost înființate prin Legea nr. 5/1954, atribuțiile unui arbitru de
stat fiind exclusiv atribuții de judecător.
Prin
Decretul nr. 81 din 15.03.1985 Arbitrajul de Stat a fost desființat, competența
de soluționare a litigiilor dintre unitățile socialiste de stat revenind
instanțelor de drept comun.
Prin
art.10 și 11 al acestui decret s-a decis ca personalul care trece la instanțele
judecătorești să fie considerat transferat în interesul serviciului și să
beneficieze, în cazul în care ar fi avut salarii mai mici, de drepturile
prevăzute în art. 21 din Decretul nr. 162/1973 privind stabilirea normelor
unitare de structură, respectiv de aceleași salarii prevăzute pentru funcțiile
de judecător sau procuror.
În
această situație s-a aflat intimata, care la 15.06.1985 a fost transferată de
la Arbitrajul de Stat Interjudețean Craiova, unde funcționa ca arbitru de stat,
la Judecătoria Craiova, în funcția de judecător, în temeiul Decretului
nr.81/1985.
Hotărârea
instanței de fond fiind legală și temeinică, recursul declarat de pârât se va
respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge
recursul declarat de Ministerul Justiției, împotriva sentinței civile nr. 301
din 16 mai 2003 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ,
ca nefondat.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 17 februarie 2004.