ÎCCJ, Decizia nr. 177/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 18 din 10 decembrie 2003, Curtea de Apel Cluj, secția penală, a respins plângerea formulată de petenta P.A., împotriva rezoluției din 10 februarie 2003, a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, dată în dosarul penal nr. 50/P/2003, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, față de făptuitorul B.I., ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța de judecată a reținut că, la data de 27 ianuarie 2003, petenta a depus o plângere penală, împotriva procurorului B.I., pentru cercetarea făcută și rechizitoriul emis în dosarul nr. 192/P/1991 al fostei Procuraturi Județene Sălaj, aflat în dosarul nr. 728/1991 al Judecătoriei Șimleul Silvaniei, arătând că acesta se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, constând în aceea că a admis în constituire de parte civilă declarația numitului P.C., deși acesta nu avea nici o calitate în cauză.

Drept urmare, petentei, ca mamă a victimei S.I.A., nu i s-a dat posibilitatea de a se constitui parte civilă în procesul penal, având ca obiect judecarea infracțiunii de ucidere din culpă săvârșită de inculpatul T.D.E., în dauna fiului acesteia. Prin rezoluția din 10 februarie 2003, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a dispus neînceperea urmăririi penale, pentru infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen., împotriva făptuitorului B.I. În motivarea rezoluției menționate, s-a arătat că făptuitorul nu a săvârșit infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și nu se poate dispune începerea urmăririi penale, cu privire la această infracțiune, în raport de împrejurarea că partea vătămată se putea constitui parte civilă în procesul penal, în fața instanței de judecată, până la citirea actului de sesizare.

Examinând plângerea formulată de petentă, instanța de judecată a mai reținut, din actele dosarului nr. 192/P/1991, în care făptuitorul menționat a efectuat cercetări și a dispus trimiterea în judecată a inculpatului T.D.E., pentru săvârșirea infracțiunilor de ucidere din culpă și conducere fără permis, în urma cărora a decedat numitul S.I.A., fiul petentei, că a fost citat numai soțul petentei, care a declarat că nu se constituie parte civilă în cauză. Petenta, neconstituindu-se parte civilă în procesul penal nici după sesizarea instanței de judecată, prin sentința penală nr. 2809 din 14 decembrie 1993, Judecătoria sectorului 5 București s-a pronunțat numai asupra laturii penale, în sensul condamnării inculpatului T.D.E., pentru săvârșirea infracțiunilor menționate.

Petenta a formulat acțiune civilă separată, la data de 20 septembrie 1991, înregistrată sub nr. 1510/1991 al Judecătoriei Șimleul Silvaniei. După strămutarea judecării cauzei la Judecătoria Suceava, cauza a fost soluționată definitiv, în sensul obligării numitului T.D.E. la plata despăgubirilor cuvenite petentei. Ca atare, prin neintroducerea petentei în procesul penal în cursul urmăririi penale, acesteia nu i-a fost vătămat dreptul la despăgubiri. Pe de altă parte, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, se cere ca fapta să fi fost comisă „cu știință”, deci cu intenție directă și prin aceasta să se cauzeze o vătămare a intereselor legale a unei persoane, ceea ce nu se poate reține în speță.

Totodată, criticile formulate de petentă, cu privire la modul de soluționare a cauzei penale și a încadrării juridice date faptelor săvârșite de inculpatul T.D.E., nu pot fi examinate cu ocazia soluționării acestei plângeri, care privește doar rezoluția de neîncepere a urmăririi penale. Împotriva acestei sentințe, petenta a declarat recurs, invocând, ca motiv de nelegalitate, nepronunțarea punctuală de către instanță asupra aspectelor sesizate prin plângere. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin decizia nr. 1405 din 11 martie 2004, a respins recursul, ca nefondat. În motivarea acestei decizii, instanța de recurs a apreciat că, în raport de împrejurarea valorificării în procesul civil a pretențiilor părții vătămate în legătură cu decesul fiului său, în mod corect, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a dispus neînceperea urmăririi penale, privind pe procurorul B.I.

Pe de altă parte, celelalte critici privesc modul de soluționare a laturii penale, în dosarul privind pe inculpatul T.D.E., iar acestea au făcut obiectul dezbaterii la judecarea în fond și căi de atac a cauzei penale. Împotriva acestei din urmă hotărâri, petenta P.A. a declarat un nou recurs. Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un nou recurs, declarat împotriva unei decizii pronunțate în recurs de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Potrivit art. 385 1 C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs hotărârile judecătorești, sentințe sau decizii, după caz, nedefinitive. Art. 417 C. proc.

pen., cu referire la dispozițiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod, prevede că deciziile pronunțate în recurs sunt definitive și executorii. Așadar, dreptul la recurs se stinge prin exercitare, posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri fiind exclusă, ca urmare a lipsei uneia din condițiile ce se cer întrunite cumulativ, cu referire la existența unei hotărâri judecătorești nedefinitive, susceptibile, potrivit art. 385 1 C. proc. pen., a fi atacată pe această cale. În concluzie, în raport de dispozițiile legale menționate, cu referire la exercitarea recursului de către petentă și pronunțarea unei hotărâri definitive de către secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceasta nu mai poate declara un nou recurs, apt a declanșa controlul judecătoresc al acestei din urmă hotărâri.

Or, recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Pe de altă parte, soluționarea recursului declarat de petentă, împotriva unei decizii pronunțate în recurs de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, excede competenței atribuite Completului de 9 judecători, prin art. 25 și art. 26 din Legea nr. 56/1993, republicată, care privește controlul judecătoresc, prin exercitarea acestei căi de atac, a hotărârilor pronunțate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți. Ca atare, recursul declarat de petenta P.A. urmează a fi privit ca inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât și potrivit legii speciale.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petenta menționată care, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare în recurs, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petenta P.A., împotriva deciziei nr. 1405 din 11 martie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, privind pe intimatul B.I. Obligă recurenta P.A. să plătească statului 1.000.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 17 mai 2004.