ÎCCJ, Decizia nr. 93/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin rezoluția nr. 484/P/2005 din 6 iulie 2005,

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică, a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6), raportat la

art. 10 lit. b) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de magistratul

I.I., sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 264 C. pen.

S-a reținut că, la data de 30 martie 2005, petenții R.V. și

R.Ș. au solicitat cercetarea procurorului I.I., sub aspectul săvârșirii

infracțiunii prevăzute de art. 264 C. pen., constând în aceea că, efectuând

urmărirea penală în dosarul nr. 403/P/1997 al Parchetului de pe lângă

Tribunalul Cluj, a zădărnicit cercetările față de medicul G.A., despre care se

pretinde că ar fi fost autorul unei infracțiuni de ucidere din culpă, victimă

fiind B.C.G., fiica denunțătorilor.

Probatoriul administrat în cauză nu susține, însă,

afirmațiile de circumstanță ale petenților.

În fine, fapta procurorului, în sensul aprecierii că

se impune avizul Comisiei Superioare, cu referire la expertiza medico-legală,

nu poate angaja răspunderea penală, fiind o activitate de analiză și decizie

făcută în temeiul legii, în legătură cu utilitatea, pertinența și concludența

unor probe.

Plângerea formulată de petent împotriva rezoluției primare

de neîncepere a răspunderii penale a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin

rezoluția nr. 15565/346/N/2005.

Împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi

penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, petentul a formulat

plângere întemeiată pe art. 278

1

C. proc. pen.

Prin sentința nr. 627 din 11 noiembrie 2005, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea, ca nefondată,

reținându-se că rezoluția atacată este susținută de materialul probator

administrat în cauză.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul R.V. a

declarat recurs, reiterând motivele plângerii penale.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare:

Este adevărat că administrarea justiției penale poate

fi afectată negativ și, pe cale de consecință, ordinea publică, prin

favorizarea infractorului.

Drept urmare, prin art. 264 C. pen., sub denumirea

marginală „favorizarea infractorului”, a fost incriminat „ajutorul dat unui

infractor, fără o înțelegere stabilită înainte sau în timpul săvârșirii

infracțiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau

executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului, folosul sau produsul

infracțiunii”.

Din textul menționat rezultă că subiect al acestei

infracțiuni, care se săvârșește numai cu intenție spontană, poate fi orice

persoană care răspunde penal.

Evident că fapta, în oricare dintre cele două

modalități normative, prin care s-ar produce o astfel de urmare, prezintă

pericol social deosebit, în situația în care aceasta ar fi comisă de organul de

urmărire penală, adică de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea

obligația apărării legalității.

În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat

susținerile petentului, din acesta nerezultând acțiunea reclamată - îndeplinirea

defectuoasă a atribuțiilor de serviciu de către procuror, în scopul

zădărnicirii urmăririi penale.

Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal

are ca scop constatarea la timp și în mod corect a faptelor care constituie

infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune, să fie

pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie

trasă la răspundere penală”.

Din economia textului menționat rezultă că procesul

penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una

desfășurată pentru tragerea la răspundere, doar a persoanei care a săvârșit o

infracțiune.

În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen., s-a

stabilit că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”.

Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea

aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt

obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe”.

Așadar, în raport cu textele menționate, scopul

procesului penal trebuie realizat în așa fel încât să armonizeze interesul

apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană

nevinovată să nu suporte rigorile legii.

În acest context, cu referire la prima fază a

procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen. s-a stabilit că „urmărirea penală

are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența

infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii

acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea

în judecată”.

În vederea realizării obiectului urmăririi penale,

astfel cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea procesual-penală

a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a

procesului penal.

Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221

C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire

penală, în succesiunea prevăzută de lege.

În anumite situații, actele premergătoare având ca

scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a

cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la

constatarea unora din cazurile, reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care

punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată.

În raport cu această împrejurare, nejustificându-se

începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se

confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este

de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia.

În cauză, constându-se inexistența infracțiunii

sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul

neînceperii urmăririi penale.

Prin urmare, respingând plângerea, sub aspectul

acestor critici și menținând rezoluția atacată, instanța de fond a pronunțat o

hotărâre legală și temeinică.

Pe de altă parte, formulând plângerea întemeiată pe

art. 278

1

C. proc. pen., petentul a vizat controlul judecătoresc al

soluției de netrimitere în judecată, sub aspectul de incompletitudine al urmăririi

penale.

Or, examinând cauza sub acest aspect, prima instanță

a constatat că, în raport cu împrejurările cauzei, caracterul de completitudine

al urmăririi penale este îndeplinit, în sensul că nu se constată împrejurări ce

trebuiau stabilite sau lămurite și acestea nu au fost elucidate.

Nici în această etapă procesuală nu se constată o

altă situație de fapt, așa încât hotărârea primei instanțe este nesusceptibilă

de critică sub acest aspect.

În fine, nici alte motive de casare susceptibile a fi

puse în discuție din oficiu nu se constată.

În consecință, pentru considerentele ce preced,

conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge

recursul declarat de petentul R.V., ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

recurentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul R.V. împotriva sentinței nr. 627 din 11

noiembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 5913/2005, al Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția penală.

Obligă recurentul menționat să

plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2006.