ÎCCJ, Decizia nr. 93/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rezoluția nr. 484/P/2005 din 6 iulie 2005, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de magistratul I.I., sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 264 C. pen. S-a reținut că, la data de 30 martie 2005, petenții R.V. și R.Ș. au solicitat cercetarea procurorului I.I., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 264 C. pen., constând în aceea că, efectuând urmărirea penală în dosarul nr. 403/P/1997 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj, a zădărnicit cercetările față de medicul G.A., despre care se pretinde că ar fi fost autorul unei infracțiuni de ucidere din culpă, victimă fiind B.C.G., fiica denunțătorilor.

Probatoriul administrat în cauză nu susține, însă, afirmațiile de circumstanță ale petenților. În fine, fapta procurorului, în sensul aprecierii că se impune avizul Comisiei Superioare, cu referire la expertiza medico-legală, nu poate angaja răspunderea penală, fiind o activitate de analiză și decizie făcută în temeiul legii, în legătură cu utilitatea, pertinența și concludența unor probe. Plângerea formulată de petent împotriva rezoluției primare de neîncepere a răspunderii penale a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluția nr. 15565/346/N/2005. Împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, petentul a formulat plângere întemeiată pe art. 278 1 C. proc.

pen. Prin sentința nr. 627 din 11 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea, ca nefondată, reținându-se că rezoluția atacată este susținută de materialul probator administrat în cauză. Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul R.V. a declarat recurs, reiterând motivele plângerii penale. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Este adevărat că administrarea justiției penale poate fi afectată negativ și, pe cale de consecință, ordinea publică, prin favorizarea infractorului. Drept urmare, prin art. 264 C. pen., sub denumirea marginală „favorizarea infractorului”, a fost incriminat „ajutorul dat unui infractor, fără o înțelegere stabilită înainte sau în timpul săvârșirii infracțiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului, folosul sau produsul infracțiunii”.

Din textul menționat rezultă că subiect al acestei infracțiuni, care se săvârșește numai cu intenție spontană, poate fi orice persoană care răspunde penal. Evident că fapta, în oricare dintre cele două modalități normative, prin care s-ar produce o astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit, în situația în care aceasta ar fi comisă de organul de urmărire penală, adică de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligația apărării legalității. În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susținerile petentului, din acesta nerezultând acțiunea reclamată - îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu de către procuror, în scopul zădărnicirii urmăririi penale. Or, potrivit art. 1 C. proc.

pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod corect a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune, să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”. Din economia textului menționat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una desfășurată pentru tragerea la răspundere, doar a persoanei care a săvârșit o infracțiune. În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen., s-a stabilit că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”. Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe”.

Așadar, în raport cu textele menționate, scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii. În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen. s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”. În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea procesual-penală a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a procesului penal.

Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege. În anumite situații, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile, reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată. În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia.

În cauză, constându-se inexistența infracțiunii sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale. Prin urmare, respingând plângerea, sub aspectul acestor critici și menținând rezoluția atacată, instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică. Pe de altă parte, formulând plângerea întemeiată pe art. 278 1 C. proc. pen., petentul a vizat controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată, sub aspectul de incompletitudine al urmăririi penale. Or, examinând cauza sub acest aspect, prima instanță a constatat că, în raport cu împrejurările cauzei, caracterul de completitudine al urmăririi penale este îndeplinit, în sensul că nu se constată împrejurări ce trebuiau stabilite sau lămurite și acestea nu au fost elucidate.

Nici în această etapă procesuală nu se constată o altă situație de fapt, așa încât hotărârea primei instanțe este nesusceptibilă de critică sub acest aspect. În fine, nici alte motive de casare susceptibile a fi puse în discuție din oficiu nu se constată. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de petentul R.V., ca nefondat. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul R.V. împotriva sentinței nr. 627 din 11 noiembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 5913/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2006.