ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2690/2006

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 3 mai 2005 a fost

înregistrată la Curtea de Apel București, secția I penală, sub nr. 1546/2005

plângerea formulată de petentul P.M., în temeiul art. 278

1

C. proc.

pen., împotriva rezoluției nr. 915/II-2/2005 din data de 12 aprilie 2005 a

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București prin care s-a respins

plângerea formulată împotriva ordonanței nr. 2626/P/2005, ordonanță prin care

s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de procurorii R.A., D.M. și R.I. pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 25 raportat la art.

260 C. pen., art. 261 C. pen. și art. 266 alin. (3) C. pen.

În plângerea sa, petentul a susținut

că rezoluția atacată este nelegală și netemeinică.

Prin sentința penală nr. 124

pronunțată în ședința publică de la 5 octombrie 2005, Curtea de Apel București

a respins plângerea formulată de petentul P.M. ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs petentul P.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

invocând următoarele motive de recurs:

Hotărârea pronunțată de Curtea de

Apel București nu cuprinde motivele pe care se întemeiază această soluție de

menținere a rezoluției atacate, instanța reluând motivarea Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel București și nu răspunde criticilor formulate de petent,

privitor la modul de cercetare a intimaților referitor la săvârșirea

infracțiunilor indicate în plângerea penală.

Recurentul susține că, neînceperea

urmăririi penale se dispune numai în două situații: când din actul de sesizare

rezultă unul din cazurile care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale

indicate expres în art. 10 alin. (1) C. proc. pen., cu excepția celui prevăzut

de art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., și când din actele premergătoare

efectuate rezultă aceleași impedimente arătate expres în art. 10 alin. (1) C.

proc. pen.

În consecință, se apreciază că

procurorul era obligat să efectueze acte premergătoare sub aspectul

infracțiunilor sesizate prin plângerea penală, fiind obligat să verifice fiecare

învinuire în parte, în soluția pronunțată urmând să explice care din elementele

constitutive lipsesc.

Recurentul consideră că s-au

încălcat dispozițiile art. 224 C. proc. pen., privitor la efectuarea actelor

premergătoare, considerând recurentul că nu s-au efectuat în cauză, deoarece

nici unul dintre intimați nu a fost audiat, nu au fost solicitate explicații în

raport de învinuirile aduse, soluția fiind dată pe baza actelor anexate în

copie.

De asemenea, se susține că nu s-a

dispus audierea nici unuia dintre martorii față de care, în opinia recurentului

s-au săvârșit instigări la infracțiunea de mărturie mincinoasă și încercarea de

determinare a mărturiei mincinoase.

Recurentul susține că în mod greșit

s-a constatat că nu s-a săvârșit infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor

persoanei de către intimați, deoarece, au fost încălcate mai multe dispoziții

procedurale.

Astfel, recurentul consideră că nu

erau aplicabile în cazul său dispozițiile Legii nr. 360/2002, au fost încălcate

dispozițiile art. 217 alin. (3) C. proc. pen., și art. 203 alin. (1) și (2) C.

proc. pen., iar instanța de judecată a interpretat în mod eronat actele

verificate și nu a avut în vedere faptul că recurentul-petent P.M., ca agent

șef adjunct a fost desemnat să facă parte din Poliția judiciară prin Ordinul M.A.I.

617 din data de 29 decembrie 2003, ulterior preluării dosarului în ancheta

proprie și întocmirii actelor premergătoare.

Recurentul susține că, în perioada

aprilie 2003 – februarie 2004, procurorul efectuează acte de urmărire penală și

nu acte premergătoare, însă cu nerespectarea dispozițiilor art. 73 C. proc.

pen., apreciind că s-au întocmit acte de urmărire penală, anterior punerii sub

învinuire.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

sunt reluate criticile formulate în plângere cu privire la legalitatea unor

mijloace de probă administrate în această fază procesuală și anume:

experimentul judiciar și reconstituirea.

Se susține că au fost încălcate

dispozițiile art. 203 C. proc. pen., fiind nerespectate dispozițiile legale

privind reconstituirea, apreciindu-se că aceasta nu poate constitui un mijloc

de probă, fiind supusă sancțiunii procedurale a nulității absolute.

Este invocată încălcarea art. 6

paragrafele II și III din C.E.D.O., considerându-se că au fost respinse probele

solicitate și plângerile formulate de recurent în mod ilegal, încălcându-se

dreptul la un proces echitabil, așa cum prevăd textele legale menționate.

Un ultim motiv de recurs se referă

la greșita motivare a instanței cu privire la încălcarea dreptului la apărare.

Astfel, în opinia recurentului instanța

reține aspectele privitoare la prezența avocaților pe parcursul urmăririi

penale și la prezentarea materialului de urmărire penală, deși în plângere s-a

afirmat că încălcarea dreptului la apărare s-a realizat sub pretextul efectuării

actelor premergătoare, luându-se declarații inculpatului fără a i se aduce la

cunoștință învinuirea, dreptul de a nu declara, dreptul de a fi asistat de un

apărător, având în vedere declarația olografă din 28 aprilie 2002.

Se concluzionează că în cauză sunt

aplicabile dispozițiile art. 64 alin. (2) C. proc. pen., probele obținute în

mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.

Recurentul apreciază că urmărirea

penală este lovită de nulitate absolută potrivit art. 197 alin. (2) C. proc.

pen.

Recursul nu este fondat.

Recurentul a formulat plângere

penală împotriva prim-procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Ialomița

R.A. și a procurorului D.M. de la aceeași unitate pentru săvârșirea

infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art.

246 C. pen.; instigare la mărturie mincinoasă prevăzută de art. 25 raportat la art.

260 C. pen.; încercare de a determina mărturia mincinoasă prevăzută de art. 261

C. pen.; arestare nelegală și cercetare abuzivă, prevăzută de art. 266 alin.

(3) C. pen., față de care a solicitat să se efectueze cercetări și să se

dispună măsuri legale.

În motivarea plângerii penale

recurentul petent a susținut că în urma producerii unui eveniment rutier în

care a fost implicat în dimineața zilei de 13 aprilie 2002 a decedat numitul D.D.M.

care se afla pe bancheta din partea dreaptă față a autoturismului proprietatea

petentului.

Evenimentul a făcut obiectul

dosarului nr. 148/P/2003 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Ialomița în care

P.M. a fost cercetat, inculpat și trimis în judecată împreună cu inculpatul P.N.

pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin.

(2) C. pen.

Recurentul petent a susținut că în

cursul urmăririi penale, prim procurorul R.A. și procurorul D.M. nu și-au

îndeplinit cu știință, atribuțiile de serviciu și au dispus în mod abuziv

măsuri ori au întocmit acte cu nerespectarea regulilor procedurii penale, prin

care i-au fost vătămate interesele legale, după cum urmează:

- din dispoziția, în opinia recurentului,

abuzivă, a primului procuror dosarul în care petentul era cercetat de ofițerul

de poliție a fost preluat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița și

repartizat procurorului D.M., deși, în cauză nu era obligatorie efectuarea

urmăririi penale proprie de către procuror, conform art. 209 alin. (3) C. proc.

pen.;

- procurorul D.M. a respins

nemotivat plângerea sa formulată împotriva procesului verbal din 16 iulie 2004

întocmit cu prilejul efectuării experimentului judiciar în cauză:

- nesoluționarea în termenul legal

de 3 zile, prevăzut de art. 53 alin. (3) și (4) C. proc. pen., a cererii de

recuzare a procurorului;

- nesoluționarea în termenul legal

de 20 de zile, conform art. 277 C. proc. pen., a plângerii împotriva ordonanței

prin care s-a respins proba cu expertiza tehnică – auto;

- punerea sub învinuire s-a făcut în

baza declarațiilor unor martori audiați cu nerespectarea regulilor procedurii

penale, prin presiune și amenințare ale procurorului D.M. și în baza

declarațiilor mincinoase ale numiților A.G. și C.M.

S-a mai susținut că deși a solicitat

efectuarea unei expertize auto, ca probă în măsură să lămurească aspectele

importante ale cauzei, procurorul D.M. a dispus efectuarea unui experiment

judiciar cu mijloace și metode empirice care nu pot sta la baza efectuării de

noi probe sau la confirmarea celor deja existente.

Prin ordonanța nr. 2626/P/2004

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus, printre altele,

neînceperea urmăririi penale împotriva celor intimați.

Critica formulată de recurent cu

privire la nemotivarea hotărârii pronunțate de instanță este nefondată.

Instanța poate reține motivarea

procurorului care a soluționat plângerea petentului, dacă aceasta corespunde

dispozițiilor legale și dacă, din verificările efectuate nu se ajunge la o altă

concluzie.

Astfel, în mod corect s-a reținut că

delegarea de către prim-procurorul R.A. a procurorului D.M. pentru efectuarea

urmăririi penale în cauză nu este contrară dispozițiilor Codului de procedură

penală cu privire la competența după calitatea persoanei așa cum s-a susținut

prin plângere.

Dosarul a fost preluat de Parchetul

de pe lângă Tribunalul Ialomița la 24 martie 2003 pentru urmărirea penală

proprie în temeiul art. 64 pct. 1 și 2 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul

polițistului în vigoare la acea dată.

Conform art. 64 pct. 1 și 2 din

Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, urmărirea penală a

polițiștilor se efectuează de către procuror sau ofițeri de poliție anume

desemnați sub supravegherea procurorului, în condițiile legii, iar competența

de a efectua supravegherea urmăririi penale și de a judeca în fond

infracțiunile săvârșite de agenții de poliție revine parchetelor de pe lângă

tribunale.

Referitor la încălcarea

dispozițiilor art. 244 C. proc. pen., critica este nefondată.

Actele premergătoare sunt limitate

cantitativ și calitativ la îndeplinirea activităților necesare atingerii

scopului lor legal. Ele se întreprind până la limita necesităților impuse de

începerea urmăririi penale.

În mod corect procurorul a dispus în

cauză neînceperea urmăririi penale, analizând și verificând toate susținerile

petentului din plângere fiind analizate sub aspectul laturii obiective și

subiective ale infracțiunilor pentru care s-a plâns.

Înalta Curte reține că intimații

și-au exercitat atribuțiile de serviciu în limitele Codului de procedură

penală.

Valoarea probatorie a mijloacelor de

probă administrate în faza de urmărire penală în procesul penal în cadrul

căruia petentul are calitate de inculpat, va fi apreciată de instanța căreia îi

revine competența de soluționare a cauzei.

Într-adevăr, așa cum reține instanța

de fond, aspectele invocate de petent vizează fondul cauzei și ele vor fi

analizate de instanța de judecată învestită cu soluționarea cauzei.

În situația în care instanța fondului

va aprecia că s-a încălcat dreptul la apărare vor opera sancțiunile procedurale

prevăzute de lege.

Față de aceste considerente, în

temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins

recursul ca nefondat.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., va fi obligat recurentul la cheltuieli judiciare statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petiționarul P.M. împotriva sentinței penale nr. 124 din 5

octombrie 2005 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă pe recurent să plătească

statului suma de 100 lei cheltuieli judiciare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

28 aprilie 2006.