ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2690/2006

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 3 mai 2005 a fost înregistrată la Curtea de Apel București, secția I penală, sub nr. 1546/2005 plângerea formulată de petentul P.M., în temeiul art. 278 1 C. proc. pen., împotriva rezoluției nr. 915/II-2/2005 din data de 12 aprilie 2005 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București prin care s-a respins plângerea formulată împotriva ordonanței nr. 2626/P/2005, ordonanță prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de procurorii R.A., D.M. și R.I. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 25 raportat la art. 260 C. pen., art. 261 C. pen. și art. 266 alin. (3) C. pen.

În plângerea sa, petentul a susținut că rezoluția atacată este nelegală și netemeinică. Prin sentința penală nr. 124 pronunțată în ședința publică de la 5 octombrie 2005, Curtea de Apel București a respins plângerea formulată de petentul P.M. ca nefondată. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs petentul P.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând următoarele motive de recurs: Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București nu cuprinde motivele pe care se întemeiază această soluție de menținere a rezoluției atacate, instanța reluând motivarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și nu răspunde criticilor formulate de petent, privitor la modul de cercetare a intimaților referitor la săvârșirea infracțiunilor indicate în plângerea penală.

Recurentul susține că, neînceperea urmăririi penale se dispune numai în două situații: când din actul de sesizare rezultă unul din cazurile care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale indicate expres în art. 10 alin. (1) C. proc. pen., cu excepția celui prevăzut de art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., și când din actele premergătoare efectuate rezultă aceleași impedimente arătate expres în art. 10 alin. (1) C. proc. pen. În consecință, se apreciază că procurorul era obligat să efectueze acte premergătoare sub aspectul infracțiunilor sesizate prin plângerea penală, fiind obligat să verifice fiecare învinuire în parte, în soluția pronunțată urmând să explice care din elementele constitutive lipsesc.

Recurentul consideră că s-au încălcat dispozițiile art. 224 C. proc. pen., privitor la efectuarea actelor premergătoare, considerând recurentul că nu s-au efectuat în cauză, deoarece nici unul dintre intimați nu a fost audiat, nu au fost solicitate explicații în raport de învinuirile aduse, soluția fiind dată pe baza actelor anexate în copie. De asemenea, se susține că nu s-a dispus audierea nici unuia dintre martorii față de care, în opinia recurentului s-au săvârșit instigări la infracțiunea de mărturie mincinoasă și încercarea de determinare a mărturiei mincinoase. Recurentul susține că în mod greșit s-a constatat că nu s-a săvârșit infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanei de către intimați, deoarece, au fost încălcate mai multe dispoziții procedurale.

Astfel, recurentul consideră că nu erau aplicabile în cazul său dispozițiile Legii nr. 360/2002, au fost încălcate dispozițiile art. 217 alin. (3) C. proc. pen., și art. 203 alin. (1) și (2) C. proc. pen., iar instanța de judecată a interpretat în mod eronat actele verificate și nu a avut în vedere faptul că recurentul-petent P.M., ca agent șef adjunct a fost desemnat să facă parte din Poliția judiciară prin Ordinul M.A.I. 617 din data de 29 decembrie 2003, ulterior preluării dosarului în ancheta proprie și întocmirii actelor premergătoare. Recurentul susține că, în perioada aprilie 2003 – februarie 2004, procurorul efectuează acte de urmărire penală și nu acte premergătoare, însă cu nerespectarea dispozițiilor art. 73 C. proc.

pen., apreciind că s-au întocmit acte de urmărire penală, anterior punerii sub învinuire. În dezvoltarea motivelor de recurs, sunt reluate criticile formulate în plângere cu privire la legalitatea unor mijloace de probă administrate în această fază procesuală și anume: experimentul judiciar și reconstituirea. Se susține că au fost încălcate dispozițiile art. 203 C. proc. pen., fiind nerespectate dispozițiile legale privind reconstituirea, apreciindu-se că aceasta nu poate constitui un mijloc de probă, fiind supusă sancțiunii procedurale a nulității absolute. Este invocată încălcarea art. 6 paragrafele II și III din C.E.D.O., considerându-se că au fost respinse probele solicitate și plângerile formulate de recurent în mod ilegal, încălcându-se dreptul la un proces echitabil, așa cum prevăd textele legale menționate.

Un ultim motiv de recurs se referă la greșita motivare a instanței cu privire la încălcarea dreptului la apărare. Astfel, în opinia recurentului instanța reține aspectele privitoare la prezența avocaților pe parcursul urmăririi penale și la prezentarea materialului de urmărire penală, deși în plângere s-a afirmat că încălcarea dreptului la apărare s-a realizat sub pretextul efectuării actelor premergătoare, luându-se declarații inculpatului fără a i se aduce la cunoștință învinuirea, dreptul de a nu declara, dreptul de a fi asistat de un apărător, având în vedere declarația olografă din 28 aprilie 2002. Se concluzionează că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 64 alin. (2) C. proc. pen., probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.

Recurentul apreciază că urmărirea penală este lovită de nulitate absolută potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen. Recursul nu este fondat. Recurentul a formulat plângere penală împotriva prim-procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Ialomița R.A. și a procurorului D.M. de la aceeași unitate pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen.; instigare la mărturie mincinoasă prevăzută de art. 25 raportat la art. 260 C. pen.; încercare de a determina mărturia mincinoasă prevăzută de art. 261 C. pen.; arestare nelegală și cercetare abuzivă, prevăzută de art. 266 alin. (3) C. pen., față de care a solicitat să se efectueze cercetări și să se dispună măsuri legale.

În motivarea plângerii penale recurentul petent a susținut că în urma producerii unui eveniment rutier în care a fost implicat în dimineața zilei de 13 aprilie 2002 a decedat numitul D.D.M. care se afla pe bancheta din partea dreaptă față a autoturismului proprietatea petentului. Evenimentul a făcut obiectul dosarului nr. 148/P/2003 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Ialomița în care P.M. a fost cercetat, inculpat și trimis în judecată împreună cu inculpatul P.N. pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen. Recurentul petent a susținut că în cursul urmăririi penale, prim procurorul R.A. și procurorul D.M.

nu și-au îndeplinit cu știință, atribuțiile de serviciu și au dispus în mod abuziv măsuri ori au întocmit acte cu nerespectarea regulilor procedurii penale, prin care i-au fost vătămate interesele legale, după cum urmează: - din dispoziția, în opinia recurentului, abuzivă, a primului procuror dosarul în care petentul era cercetat de ofițerul de poliție a fost preluat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița și repartizat procurorului D.M., deși, în cauză nu era obligatorie efectuarea urmăririi penale proprie de către procuror, conform art. 209 alin. (3) C. proc. pen.; - procurorul D.M. a respins nemotivat plângerea sa formulată împotriva procesului verbal din 16 iulie 2004 întocmit cu prilejul efectuării experimentului judiciar în cauză: - nesoluționarea în termenul legal de 3 zile, prevăzut de art. 53 alin. (3) și (4) C. proc.

pen., a cererii de recuzare a procurorului; - nesoluționarea în termenul legal de 20 de zile, conform art. 277 C. proc. pen., a plângerii împotriva ordonanței prin care s-a respins proba cu expertiza tehnică – auto; - punerea sub învinuire s-a făcut în baza declarațiilor unor martori audiați cu nerespectarea regulilor procedurii penale, prin presiune și amenințare ale procurorului D.M. și în baza declarațiilor mincinoase ale numiților A.G. și C.M. S-a mai susținut că deși a solicitat efectuarea unei expertize auto, ca probă în măsură să lămurească aspectele importante ale cauzei, procurorul D.M. a dispus efectuarea unui experiment judiciar cu mijloace și metode empirice care nu pot sta la baza efectuării de noi probe sau la confirmarea celor deja existente.

Prin ordonanța nr. 2626/P/2004 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus, printre altele, neînceperea urmăririi penale împotriva celor intimați. Critica formulată de recurent cu privire la nemotivarea hotărârii pronunțate de instanță este nefondată. Instanța poate reține motivarea procurorului care a soluționat plângerea petentului, dacă aceasta corespunde dispozițiilor legale și dacă, din verificările efectuate nu se ajunge la o altă concluzie. Astfel, în mod corect s-a reținut că delegarea de către prim-procurorul R.A. a procurorului D.M. pentru efectuarea urmăririi penale în cauză nu este contrară dispozițiilor Codului de procedură penală cu privire la competența după calitatea persoanei așa cum s-a susținut prin plângere.

Dosarul a fost preluat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița la 24 martie 2003 pentru urmărirea penală proprie în temeiul art. 64 pct. 1 și 2 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului în vigoare la acea dată. Conform art. 64 pct. 1 și 2 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, urmărirea penală a polițiștilor se efectuează de către procuror sau ofițeri de poliție anume desemnați sub supravegherea procurorului, în condițiile legii, iar competența de a efectua supravegherea urmăririi penale și de a judeca în fond infracțiunile săvârșite de agenții de poliție revine parchetelor de pe lângă tribunale. Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 244 C. proc. pen., critica este nefondată.

Actele premergătoare sunt limitate cantitativ și calitativ la îndeplinirea activităților necesare atingerii scopului lor legal. Ele se întreprind până la limita necesităților impuse de începerea urmăririi penale. În mod corect procurorul a dispus în cauză neînceperea urmăririi penale, analizând și verificând toate susținerile petentului din plângere fiind analizate sub aspectul laturii obiective și subiective ale infracțiunilor pentru care s-a plâns. Înalta Curte reține că intimații și-au exercitat atribuțiile de serviciu în limitele Codului de procedură penală. Valoarea probatorie a mijloacelor de probă administrate în faza de urmărire penală în procesul penal în cadrul căruia petentul are calitate de inculpat, va fi apreciată de instanța căreia îi revine competența de soluționare a cauzei.

Într-adevăr, așa cum reține instanța de fond, aspectele invocate de petent vizează fondul cauzei și ele vor fi analizate de instanța de judecată învestită cu soluționarea cauzei. În situația în care instanța fondului va aprecia că s-a încălcat dreptul la apărare vor opera sancțiunile procedurale prevăzute de lege. Față de aceste considerente, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins recursul ca nefondat. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul la cheltuieli judiciare statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul P.M. împotriva sentinței penale nr. 124 din 5 octombrie 2005 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă pe recurent să plătească statului suma de 100 lei cheltuieli judiciare. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 28 aprilie 2006.