ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 789/2005

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 424 din 3

aprilie 2003, Tribunalul Prahova a admis acțiunea formulată potrivit Legii nr. 10/2001,

art. 46, de reclamantul R .G. împotriva pârâților Ministerul Industriei și

Resurselor, SC C. SA Pleașa, SC B.A.T. Bascov SA, SC I.F.C. Pitești și SC C. SRL

Vălenii de Munte; a constatat nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1265 din 12 decembrie 2000, a

contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 373 din 22 martie 2001,

a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 375 din 22 martie 2001

și a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M.03 nr. 2452

din 22 noiembrie 1995; a dispus repunerea părților în situația anterioară.

Curtea de Apel Ploiești, secția

civilă, prin decizia nr. 200 din 24 septembrie 2003, a admis apelurile

declarate împotriva sentinței de pârâta SC C. SRL Vălenii de Munte și SC C. SA

Pleașa și în consecință:

A anulat sentința și a trimis spre

competentă soluționare Curții de Apel Ploiești, secția de contencios

administrativ, cererea reclamantului privind constatarea nulității absolute a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate, seria M 03 nr. 2452,

pentru SC C. SA Pleașa, emis la 22 noiembrie 1995 de Ministerul Industriilor, ca

urmare a disjungerii acestui capăt de cerere de restul acțiunii, pe care a

reținut-o spre rejudecare.

A suspendat judecarea restului

capetelor de cerere ale acțiunii reclamantului, în temeiul art. 244 pct. 1 C.

proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a cererii privind constatarea

nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Pentru a hotărî astfel, în ce

interesează instanța de apel, a reținut următoarele:

Certificatul de atestare a dreptului

de proprietate, emis în baza Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991, nu poate

fi încadrat în categoria actelor juridice de înstrăinare, făcute în cadrul

procesului de privatizare, ce ar avea ca obiect un imobil care cade sub

incidența Legii nr. 10/2001, ci un asemenea certificat este un act

administrativ de autoritate, cu efecte juridice proprii.

Prin urmare, în mod greșit și cu

încălcarea competenței materiale, tribunalul a soluționat în primă instanță

capătul de cerere privind constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului

de proprietate, competența aparținând potrivit art. 3 pct. 1 C. proc. civ.,

Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul, susținând în esență că s-a acordat mai mult decât s-a cerut,

întrucât instanța nu a fost investită cu o cerere de disjungere a cauzei, s-a

pronunțat numai pe necompetența materială, deși motivele de apel vizau și alte

aspecte, iar declinarea de competență este nelegală, făcută astfel, ca și

pentru faptul că în realitate acțiunea nu are mai multe capete de cerere, iar

chestiunea respectivă nu a fost pusă în discuția părților.

Greșit s-a apreciat asupra

caracterului ca act juridic a certificatului de atestare a dreptului de

proprietate și, de aici, asupra competenței materiale în primă instanță,

înlăturându-se nejustificat apărările formulate în sensul că un asemenea act

juridic este un act translativ de proprietate, făcând parte din categoria

actelor juridice de înstrăinare în sensul art. 46 din Legea nr. 10/2001, pentru

care nu este aplicabilă procedura reglementată de Legea nr. 29/1990, aceasta și

potrivit prevederilor art. 2 lit. c) din Legea contenciosului administrativ.

Recursul este fondat, potrivit celor

ce urmează:

Judecând apelurile și anulând în

consecință, integral, sentința, instanța de apel s-a considerat astfel

investită, în primă instanță de fond, cu soluționarea acțiunii introductive în

integralitatea ei, atât pentru capetele de cerere cu privire la nulitatea

contractelor de vânzare-cumpărare, care, de necontestat erau în competența

materială a tribunalului, cât și pentru capătul de cerere având ca obiect

constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Apreciind mai departe că pentru

acesta din urmă, competența aparține instanței de contencios administrativ,

curtea de apel și-a declinat în realitate, competența în favoarea secției de

contencios administrativ, de la aceeași instanță.

Or, cel puțin în această privință,

soluția pronunțată astfel este nelegală și aceasta întrucât prin art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judiciară, în prezent art. 25 din

Legea 304/2004 și identificare a instanțelor judecătorești ca fiind:

judecătoriile, tribunalele, curțile de apel și Curtea Supremă de Justiție

(Înalta Curte de Casație și Justiție), iar în cadrul acestor instanțe

funcționează secții stabilite, pentru judecătorii, tribunale și curți de apel,

de către ministrul justiției.

Repartizarea pe secții a unei cauze

constituie, într-o asemenea ipoteză, mai mult o procedură administrativă astfel

încât, în măsura în care o secție (a curții de apel) va aprecia că soluționarea

unei cauze ar fi de competența altei secții, va trebui să pronunțe o încheiere

de scoatere a cauzei de pe rol și de trimitere spre competentă soluționare

secției considerată competentă.

Aceasta, întrucât, în raport de

prevederile art. 20 C. proc. civ. declinarea de competență nu poate avea loc

între două secții ale aceleiași instanțe, întrucât între secții nu poate avea

loc un conflict de competență.

Dar, și pe fond soluția este

greșită.

Nu se contestă că, tribunalul a fost

investit cu soluționarea unei acțiuni cu un obiect complex, privind constatarea

nulității mai multor acte juridice, respectiv contracte de vânzare-cumpărare și

certificatul de atestare a dreptului de proprietate și că, cel puțin pentru

cererile privind primele acte, neîndoielnic competența materială aparținea, în

vederea acestei instanțe, respectiv tribunalului ca instanță de fond și secției

civile a curții de apel, în calea de atac.

Trebuie reținut însă că, reclamantul

a formulat o asemenea acțiune în cadrul procedural și procesual oferit prin

dispozițiile Legii nr. 10/2001 vizând în principal restituirea în natură a

imobilului pentru care, ca o chestiune prejudicială, era necesar a se obține pe

cale de judecată desființarea actelor juridice de înstrăinare a imobilului.

Or, și pentru o asemenea ipoteză,

competența materială aparține tribunalului, ca instanță specială, stabilită în

conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, pentru toate chestiunile ce țin

de domeniul de aplicare a acestei legi, în ce interesează, incident fiind,

evident, temeiul de drept invocat prin acțiune, respectiv art. 46 din Legea nr.

10/2001, text aplicabil tuturor actelor juridice care au stat la baza

procesului de privatizare.

Tocmai de aceea, deși certificatul

de atestare a dreptului de proprietate este un act emis de un organ central

administrativ de stat, pentru considerentele arătate și pentru argumente deduse

din necesitatea realizării unei bune administrări a justiției, ca și pentru

faptul că, în speță, nu este vorba de nesocotirea unor norme de competență

materială prin care se realizează o delimitare de atribuții pe linie verticală,

între instanțele judecătorești, se poate considera că, intervenind o prorogare

de competență potrivit prevederilor art. 17 C. proc. civ., aceeași instanță

este competentă să soluționeze atât capetele de cerere vizând constatarea

nulității lor cât și cererea având ca obiect nulitatea certificatului de

atestare a dreptului de proprietate.

Nu mai puțin, în același sens, este

de reținut că o reculegere la procedura administrativă prevăzută de Legea

contenciosului administrativ, prin specificul acesteia, ar fi lipsită de

finalitate în speță, înlăturate fiind astfel rațiunea și spiritul legii de

reparație, Legea nr. 10/2001, de restituire a bunului în măsura în care

cerințele acesteia, inclusiv în ce privește valabilitatea actelor juridice

încheiate în cadrul procesului de privatizare, ar fi întrunite.

Așa fiind, recursul urmează a fi

admis în sensul casării hotărârii atacate și a trimiterii cauzei la aceeași

instanță pentru rejudecarea pe fond a apelurilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamantul R.G.

împotriva deciziei nr. 200 din 24 septembrie 2003 a Curții de Apel Ploiești pe

care o casează și trimite cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2005.