ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 507/2006

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 507/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursurilor de față.

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

Judecătoria Câmpina, reclamanții P.I.V., P.A.M. au chemat în judecată pe pârâții

A.F.G.N.F.P. și SC I.M. SA Ploiești, pentru a se constata nulitatea absolută a

contractelor de vânzare cumpărare din 23 noiembrie 1999 și din 5 aprilie 2001 și

a certificatului de atestare pentru suprafața de 1407 m.p. obținut de pârâta SC

I.M. SA Prahova. De asemenea s-a solicitat obligarea pârâtelor să prezinte în

instanță adevăratele contracte care au avut ca obiect moara țărănească și un

teren în suprafață de 2080 m.p. și obligarea

P.F.P.

să elibereze pe numele reclamanților, certificatul de proprietate pentru

imobilele menționate anterior.

În urma precizării de acțiune si

renunțării reclamanților la capătul de cerere privind constatarea nulității

absolute a certificatului de atestare, prin încheierile de ședință din 2

decembrie 2002 și respectiv 6 ianuarie 2003 Judecătoria Câmpina a dispus

scoaterea din cauză a pârâtei P.F.P. și s-a luat act de renunțarea la capătul

de cerere anterior menționat.

Instanța a dispus, prin încheierea

de ședința din 27 ianuarie 2003, scoaterea din cauză a pârâtei A.P.A.P.S. București

și A.P.A.P.S. Ploiești și a respins excepția prescripției dreptului material la

acțiune.

Prin sentința civila nr. 689 din 31

martie 2003 a fost admisă acțiunea, sentință apelată de către pârâte, apel

admis de către Tribunalul Prahova prin decizia nr. 1601 din 23 octombrie 2003,

cu consecința trimiterii cauzei spre competentă soluționare Tribunalului

Prahova, secția comercială și de contencios administrativ.

Tribunalul Prahova a înregistrat cauza

sub nr. 1625/2004, reclamanții precizând și completând acțiunea, în sensul

introducerii în cauză, în nume propriu a pârâților G.N. și C.I.N. și au

completat motivele de nulitate absolută.

Prin sentința nr. 1544 din 30 iunie

2004, Tribunalul Prahova secția comercială a admis acțiunea modificata si

precizata a reclamanților, și a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare

cumpărare autentificate la 23 noiembrie 1999 și din 12 iunie 2002, încheiate între

pârâta SC I.M. SA Prahova și A.F.G.N.F.P., respingând excepțiile lipsei de

interes și a inadmisibilității acțiunii invocate de pârâta A.F.G.N.F.P.

În considerentele sentinței de fond

s-a reținut ca prin cele doua contracte de vânzare cumpărare au fost vândute de

către pârâta SC I.M. SA Prahova moara și depozitul situate în comuna Filipeștii

de Pădure, împreună cu terenul aferent acestora, drepturile de proprietate fiind

înscrise în cartea funciară. În calitate de succesori ai defuncților P.I. și P.R.,

reclamanții P.I.V. și P.A.M., au solicitat restituirea imobilelor arătate în

precedent, în baza art. 46 din Legea nr. 10/2001, notificând unitatea

deținătoare în prealabil. În sprijinul admiterii acțiunii, instanța de fond a

constatat că încheierea contractelor de vânzare cumpărare s-a efectuat cu

încălcarea dispozițiilor imperative a dispozițiilor art. 24 alin. (3) din O.U.G.

nr. 88/97, privind privatizarea societăților comerciale, respectiv prin absența

încheierii contractului la licitație publică cu strigare și a art. 20 din Legea

nr. 10/2001, unitatea vânzătoare având la momentul înstrăinării bunurilor

capital majoritar de stat.

Împotriva acestei sentințe, au

formulat apel ambii pârâți, susținând că:

- deși nu s-a reținut culpa

procesuală, au fost obligate nelegal la plata cheltuielilor de judecată;

- reclamanții nu și-au dovedit

calitatea procesuală activă în promovarea acțiunii și interesul;

- acțiunea era inadmisibilă, în

raport de promovarea unei acțiuni in constatare;

- au fost interpretate în mod

excesiv dispozițiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, iar dispoziții favorabile

cum ar fi art. 27 din aceeași lege au fost ignorate precum și Legea nr. 7/1996;

- nu s-a avut în vedere buna

credință la data încheierii contractului și faptul că

l

egea nr. 10/2001 nu retroactivează;

- probele existente la dosar au fost

greșit interpretate, în sensul că dispozițiile O.U.G. nr. 88/1999 nu sunt

aplicabile în speța de față, deoarece începând cu data de 8 martie 1999

societatea vânzătoare avea capital integral privat;

- reclamanții nu au făcut dovada

dreptului lor de proprietate.

Prin decizia nr. 45 din 4 februarie

2005, instanța de apel a respins ca nefondate ambele apeluri declarate de pârâți,

reținând în esență, următoarele:

- excepțiile au fost în mod corect

respinse, reclamanții justifică interes în promovarea cererii și de asemenea

calitate procesuală activă, ce derivă din calitatea acestora de persoane

îndreptățite la restituire. Acțiunea în constatare, întemeiată pe dispozițiilor

art. 46 din Legea nr. 10/2001 este admisibilă, față de caracterul special al

acestei norme;

- fondul cauzei a fost admis în mod

temeinic și legal, în raport de faptul că la data vânzării activelor,

societatea vânzătoare avea capital majoritar de stat, drept pentru care trebuia

să vândă aceste active prin licitație deschisă cu strigare, iar față de

vânzarea terenului, vânzarea a fost perfectată ulterior notificării pârâtei de

către reclamanți. Buna credință nu poate fi analizată în condițiile incidenței

dispozițiilor art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii, au

declarat recurs pârâții A.F.G.N.F.P., G.N. și C.I.N., precum și pârâta SC I.M.

SA Ploiești.

Criticile pârâților A.F.G.N.F.P., G.N.

și C.I.N. au fost încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9

si 10 C. proc. civ.

Astfel, se invocă următoarele

nelegalități:

- la momentul înstrăinării activelor

în discuție, societatea pârâta avea capital integral privat, rezultând că

dispozițiile art. 24 din O.U.G. nr. 88/97 nu sunt aplicabile în speța de față,

pentru doua considerente: la data vânzării societatea vânzătoare avea capital

integral privat, iar O.U.G. nr. 88/97 permite vânzarea prin negociere directă,

cu aprobarea consiliului de administrație;

- la data intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001 imobilele în litigiu nu mai erau deținute de societatea pârâtă

ci de către A.F.G.N.F.P., rezultând că art. 20 alin. (1) si (2) din Legea nr.

10/2001 nu este aplicabil, reclamanții putând obține numai măsuri reparatorii

prin echivalent;

- nu au fost încălcate dispozițiile

Legii nr. 10/2001, deoarece actele de înstrăinare nu au încălcat nici o

dispoziție imperativă a acestei legi, întrucât la data încheierii lor,

societatea vânzătoare avea capital integral privat, iar această lege nu poate

retroactiva, pentru acte încheiate în anul 1999, act înscris în cartea funciară,

dreptul real fiind opozabil și adevăratului proprietar;

- față de al doilea contract,

încheiat în la data de 5 aprilie 2001, acesta a fost încheiat înainte de depunerea

notificării, respectiv 12 iunie 2002, ceea ce înseamnă că în mod greșit au fost

aplicate dispozițiile art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001;

- în raport de pct. 10 al art. 304

se susține că instanța nu s-a pronunțat asupra înscrisurilor în susținere,

respectiv contractul de vânzare cumpărare acțiuni, adresa de la registrul

comerțului și adresa de la registrul SC I.M. SA.

Criticile pârâtei SC I.M. SA Ploiești,

au vizat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ.

Se susține că deși a fost completat

materialul probator, în instanța de apel, nu se face referire la aceste înscrisuri

care dovedesc că la data încheierii contractelor de vânzare cumpărare,

societatea vânzătoare avea capital integral privat.

Se mai arată că reclamanții nu au făcut

nici un moment dovada dreptului lor de proprietate, cu privire la imobilul

solicitat, prin înscrisuri.

Prin întâmpinarea formulată, față de

ambele recursuri, reclamanții au solicitat respingerea acestora, criticile

aduse fiind nefondate.

Situația sintetică depusă de pârâta,

nu arată cu certitudine care este situația acționariatului la data încheierii

contractului.

Dreptul de proprietate nu trebuia

dovedit printr-o hotărâre judecătorească, din moment ce legea prevede o

procedură administrativă în vederea restituirii.

Excepțiile invocate de către pârâți,

au fost în mod corect soluționate de ambele instanțe, avându-se în vedere

calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituire, care justifică

calitatea procesuală activă și interesul, precum și temeiul în drept al acțiunii.

Din înscrisurile depuse la dosar în

apărare, de către pârâți a rezultat că la data vânzării, societatea pârâtă avea

capital majoritar de stat.

Buna credință nu poate fi analizată,

față de incidența dispozițiilor art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

În raport de criticile aduse

deciziei atacate, de către ambele pârâte, în raport de dispozițiile art. 304 pct.

9 și 10

C.

proc

.

civ

.

,

Înalta Curte urmează a le analiza, împreună, astfel:

În ceea ce privește aplicarea

greșită a legii și nepronunțarea asupra unui mijloc de apărare sau dovezi

administrate.

Pârâta SC I.M. SA Ploiești s-a

înființat ca societate cu capital de stat, prin H.P.J.P. nr. 837 din 20

decembrie 1990 (dosar fond). La data încheierii contractului de vânzare

cumpărare având ca obiect construcțiile, respectiv 23 noiembrie 1999, această

societate era o societate cu capital majoritar de stat. Dovada acestei situații

de fapt este demonstrată de către contractul de vânzare cumpărare de acțiuni

din 10 decembrie 1998, prin care F.P.S. a înstrăinat un procent de 42,33 din

valoarea capitalului social către A.P., restul de 57,67 % din capitalul social

subscris de către F.P.S., rămânând în proprietatea statului. Este irelevant în

cauză, că acest contract a fost încheiat sau nu cu plata în rate a prețului acțiunilor.

Actele depuse de către recurentă în susținerea afirmației contrare, respectiv

adresa de la registrul acționarilor și adresa de la registrul SC I.M. SA, fac

dovada structurii acționariatului la nivelul anului 2001, fără însă a arata

care este procentul deținut de către F.P.S. În absența altor probe, din care să

reiasă transferul de acțiuni deținute de stat, Înalta Curte va reține că la

data încheierii contractului a cărui nulitate se solicită, societatea pârâtă

avea ca acționar majoritar statul. Această situație rezultă și din istoricul

societății, existent la dosar apel, unde la data de 18 iunie 2001, apare

înregistrată mențiunea conform căreia A.P.A.P.S. deține un număr de 57.979 acțiuni.

Dispozițiile art. 24 alin. (3) din O.U.G.

nr. 88/1997, privind privatizarea societăților comerciale, au fost în mod legal

aplicate in speța de față, în raport de situația de fapt, conform căreia primul

contract, încheiat la data de 23 noiembrie 1999, nu a fost încheiat în forma

cerută ad validitatem, respectiv în absența licitației publice deschise cu

strigare, cu adjudecarea la cel mai mare preț obținut pe piață.

Absența licitației publice sau a

nerespectarea formalităților de desfășurare a acesteia, constituie motive de

nulitate absolută a actelor de înstrăinare, sancțiunea care operează față de

primul contract de vânzare cumpărare având ca obiect activele înstrăinate de SC

I.M. SA Ploiești.

Instanțele au realizat o corectă

aplicare a dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în ceea ce

privește al doilea contract de vânzare cumpărare, având ca obiect terenul, încheiat

la data de 12 iunie 2002, care dispun în sensul ca restituirea în natură

operează și în cazul societăților comerciale la care statul, o autoritate

publică centrală sau locală, ori o organizație cooperatistă deține acțiuni sau

părți sociale. În ceea ce privește data notificării, respective 14 august 2002,

de către reclamanți, în raport de faptul că la acea dată societatea pârâtă

înstrăinase deja activele și terenul aferent acestora către A.F.G.N.F.P., este

lipsit de relevanță, față de indisponibilizarea legală a imobilelor notificate

prin efectul Legii nr. 10/2001.

Nu vor fi primite susținerile

recurentei pârâte, în sensul că în cauză devin aplicabile dispozițiile art. 27 din

Legea nr. 10/2001, pentru următoarele considerente: Normele Metodologice de aplicare

a Legii nr. 10/2001 precizează cazurile în care se aplică acest articol: ,,vizează

stabilirea regimului juridic al reparațiilor pentru cazul imobilelor preluate

cu titlu valabil, aflate in patrimonial societăților comerciale care: a) sunt

privatizate integral sau într-o proporție care nu permite aplicarea art. 20 din

lege”. Ori, în raport de temeiul juridic al acțiunii, art. 46 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001 și față de împrejurarea că în anul 2002, la data încheierii

celui de al doilea contract, societatea pârâta era parțial privatizată, se

impune soluția aplicării restituirii în natură.

În ceea ce privește aplicarea

dispozițiilor art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, s-a realizat o aplicare

corectă în cauza de față. Astfel, fiind în prezența unei naționalizări în baza

Legii nr. 119/1948, care este considerată o preluare cu titlu valabil,

contractul de vânzare cumpărare încheiat în anul 2002 intră sub incidența art. 46

din Legea nr. 10/2001, fiind întemeiat pe o cauză ilicită și imorală.

Notificarea pârâților încă din data

de 28 iunie 2001, în ceea ce privește restituirea în natură a activelor, deci

cu un an înainte de încheierea contractului de vânzare cumpărare privind

terenul, atesta reaua credință a pârâților.

Deși se susține că cel de al doilea

contract a fost perfectat în condițiile art. 1295 C. civ. la data de 5 aprilie

2001, această apărare nu poate fi primită, in condițiile în care fiind vorba de

un teren devin aplicabile dispozițiile Legii nr. 54/1999 privind libera

circulație a terenurilor, care a impus ad validitatem forma autentică a înstrăinărilor

având ca obiect terenuri.

Criticile aduse deciziei atacate

prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., au

fost analizate de către instanța de apel, cât și de către Înalta Curte în

cadrul celor anterior arătate.

Înalta Curte va reține, în ceea ce

privește principiul forței probante a înscrierii în cartea funciară, invocat de

către recurenta pârâtă A.F.G.N.F.P., că acesta îi apără pe terții dobânditori

de bună credință, situație în care nu se încadrează pârâta sus menționată. Deși

se prevalează de faptul că în ceea ce privește ambele contracte, a intabulat

dreptul real de proprietate anterior notificării reclamanților, nu poate fi

considerat un terț achizitor de bună credință. Buna credință trebuie apreciată

în sensul că cel care știa sau cu minime diligențe putea să știe că imobilul a

fost preluat de stat, este de rea credință, neputând invoca dispozițiile art. 46

alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Referitor la motivul prezentat de pârâta

sc

I.M.

sa p

loiești, în susținerea recursului, în ceea ce privește acțiunea

în nulitate, Înalta Curte reține că față de dispozițiile speciale ale art. 46

din Legea nr. 10/2001, nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană

interesată, și în primul rând de persoanele îndreptățite la restituire. În

acest context, reclamanții, prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei,

respectiv adresa din 8 iulie 1948 a Prefecturii Județ Prahova, autorizație de

construcție, contract de asociație din 2 ianuarie 1948, adresa M.I. din 11

aprilie 1996, tabele privind întreprinderi naționalizate, decizia nr. 15 din 3

decembrie 1948 de preluare a morii, certificate de moștenitor, au făcut dovada

calității de moștenitori ai autorilor lor, și de persoane îndreptățite la

restituire.

În considerarea celor ce preced, în

temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge ambele

recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate recursurile

declarate de pârâții A.F.G.N.F.P., G.N., C.I.N. și SC I.M. SA Ploiești,

împotriva deciziei nr. 45 din 4 februarie 2005 a Curții de Apel Ploiești, secția

comercială și de contencios administrativ.

I

revocabilă

.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 8 februarie 2006.