ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6636/2004

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea, ulterior precizată,

înregistrată pe rolul Judecătoriei Orăștie sub nr. 640/1996, reclamantul N.D.Ș.

a chemat în judecată pârâtul M.V. solicitând ca prin sentința ce se va pronunța

să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 17.000 dolari S.U.A. sau a

echivalentului în lei, cu dobânda legală de la 2 octombrie 1993, reprezentând

daune și să se instituie un sechestru asigurător asupra bunurilor acestuia, cu

cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamantul a

arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat între părți la 15 iulie

1993, a vândut pârâtului, cu prețul total de 80.000 dolari S.U.A., trei

imobile, tot mobilierul și o serie de bunuri mobile; ulterior au încheiat și

înscrisuri autentice pentru imobile, în care au trecut prețuri mult mai mici

decât cele reale, acestea fiind menționate în actul sub semnătură privată.

Reclamantul a mai învederat că

pârâtul, deși a intrat imediat după încheierea actului sub semnătură privată în

posesia bunurilor cumpărate, nu a achitat suma de 17.000 dolari S.U.A. invocând

că unul dintre imobile este proprietatea unui terț și nu a putut intra în

posesia lui.

Prin sentința civilă nr. 1099 din 19

decembrie 1997, Judecătoria Orăștie a admis în parte atât acțiunea principală

cât și cererea reconvențională, dispunând obligarea pârâtului să plătească

reclamantului suma de 96.279.568 lei cu titlu de despăgubiri; totodată s-a

constatat nulitatea absolută a antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat

între părți la 15 iulie 1993 numai în partea referitoare la imobilul situat în

Geoagiu, și s-a menținut sechestrul asigurător înființat prin încheierea din 10

septembrie 1996.

Apelul declarat de pârât împotriva

acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr. 726 din 26 martie 1999 a Tribunalului

Hunedoara; a fost desființată hotărârea și s-a reținut cauza spre judecare în

fond de către tribunal, stabilindu-se că sunt incidente prevederile art. 2 pct.

1 lit. b) C. proc. civ.

Judecând în primă instanță,

Tribunalul Hunedoara, prin sentința nr. 24 din 11 februarie 2000, a respins

acțiunea principală și a admis cererea reconvențională, constatând nulitatea

absolută a antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la 15 iulie 1993 cu

privire la imobilul din comuna Geoagiu.

Instanța a reținut că valoarea

acestui imobil, care nu putea fi înstrăinat întrucât reclamantul nu era

proprietarul lui, reprezintă 26 % din preț, respectiv 20.800 dolari S.U.A. Cum

reclamantul nu și-a îndeplinit obligația din antecontract, de a perfecta

contractul de vânzare-cumpărare cu privire la acest bun, apare ca justificat

refuzul pârâtului de a achita diferența de preț.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apeluri atât reclamantul-pârât cât și pârâtul-reclamant.

Curtea de Apel Alba-Iulia, prin

decizia civilă nr. 169 din 14 noiembrie 2000, a admis apelul

reclamantului-pârât și a schimbat în parte sentința în sensul că a admis

acțiunea principală și l-a obligat pe pârât să-i plătească acestuia suma de

11.843 dolari S.U.A. sau echivalentul în lei la data executării, menținând

sechestrul asigurător înființat.

Totodată, apelul pârâtului-reclamant

a fost anulat ca netimbrat.

Instanța de apel a reținut că

părțile s-au aflat în eroare, confirmată de probele administrate, în sensul că,

în realitate ele s-au înțeles asupra imobilului situat la nr.2 73 și nu 275 iar

valoarea acestuia este mai mică, astfel că pârâtul datorează diferența de

11.813 dolari S.U.A. din prețul rămas neachitat.

Împotriva acestei ultime hotărâri

pârâtul-reclamant a declarat recurs, criticând-o potrivit prevederilor art. 304

pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ.

Pe parcursul soluționării recursului

de către Curtea Supremă de Justiție în cauză a formulat cerere de intervenție

accesorie, în interesul recurentului-pârât, Organizația pentru Apărarea

Drepturilor Omului.

Prin decizia civilă nr. 1328 din 2

aprilie 2002, Curtea Supremă de Justiție a respins în principiu cererea de

intervenție, reținând că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de O.G. nr. 137/2000

deoarece în cauză nu s-a pus problema vreunei discriminări ori a încălcării

drepturilor fundamentale ale omului.

Prin aceeași hotărâre, admițându-se

recursul pârâtului-reclamant M.V., a fost casată decizia civilă nr. 169 din 14

noiembrie 2000 a Curții de Apel Alba-Iulia, trimițându-se cauza spre

rejudecarea ambelor apeluri la această din urmă instanță.

Curtea Supremă de Justiție a reținut

că anularea ca netimbrat a apelului pârâtului-reclamant nu a fost în nici un

mod motivată.

Procedând la rejudecarea apelurilor,

Curtea de Apel Alba-Iulia a pronunțat decizia civilă nr. 96 din 25 noiembrie

2002 prin care a admis apelul reclamantului-pârât și l-a anulat ca netimbrat pe

cel declarat de pârâtul-reclamant. A fost schimbată în parte sentința

pronunțată în fond în sensul admiterii acțiunii reclamantului și obligării pârâtului

să-i plătească suma de 11.843 dolari S.U.A. sau echivalentul în lei la data

executării.

Au fost menținute sechestrul

asigurător, precum și celelalte dispoziții ale hotărârii apelate.

Pentru a se pronunța această decizie

s-a reținut că în antecontractul încheiat de părți reclamantul-pârât s-a

obligat să vândă trei imobile cu prețul total de 80.000 dolari S.U.A. Pentru

două dintre acestea s-au întocmit și înscrisuri autentice, pârâtul-reclamant

plătind prețul de 67.000 dolari S.U.A.

În privința celui de-al treilea

imobil, menționat în antecontract ca fiind situat în comuna Geoagiu la nr. 275,

acesta nu a putut fi vândut, aparținând altui proprietar; în realitate,

reclamantul a avut în vedere terenul de la nr. 273, cu care pârâtul și-ar fi

întregit terenul de la nr. 274 în vederea amenajării unei brutării.

Instanța de apel a înlăturat

apărările pârâtului-reclamant cu privire la prețul celui de-al treilea imobil

și a reținut că acest preț este de numai 34.454.280 lei, adică 5157 dolari

S.U.A. În decizie s-a arătat că scăzându-se această sumă din diferența de

17.000 dolari S.U.A., pârâtul-reclamant mai datorează 11.813 dolari S.U.A.

În ceea ce privește apelul declarat

de pârâtul-reclamant, s-a reținut că nici în fond după casare acesta nu a

înțeles să timbreze legal calea de atac.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul-reclamant solicitând modificarea deciziei pronunțate de Curtea

de Apel în sensul respingerii apelului reclamantului și menținerii sentinței

pronunțate în fond de Tribunalul Hunedoara.

Pârâtul-reclamant nu și-a motivat în

drept recursul însă dezvoltarea criticilor formulate permite încadrarea lor în

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Astfel, s-a arătat sub un prim

aspect că instanța de apel a considerat în mod greșit că vânzătorul s-ar fi

aflat în eroare cu privire la imobilul vândut; în înscrisul sub semnătură

privată se arată în mod clar că este vorba de imobilul de la nr. 275, despre

care reclamantul declară că nu îi este proprietar dar va face toate demersurile

în acest sens.

Pe de altă parte s-a învederat că

instanța de apel a încălcat prevederile art. 1191 alin. (2) C. civ.,

administrând proba testimonială și dându-i prioritate peste și împotriva contractului

unui înscris.

În fine, instanța de apel a săvârșit

erori materiale la calculele efectuate.

Intimatul-reclamant a formulat

întâmpinare, solicitând respingerea recursului și menținerea deciziei

pronunțate în apel, despre care a arătat că este în întregime legală și

temeinică.

Examinând materialul probator

administrat pe întregul parcurs al soluționării litigiului, Înalta Curte reține

că recursul este fondat în sensul celor ce se vor arăta în continuare.

Este de reținut în primul rând că

instanța de apel săvârșește o evidentă eroare materială, cu consecințe asupra

soluției pronunțate. Stabilind că prețul total a fost de 80.000 dolari S.U.A.,

din care în mod necontestat pârâtul-recurent a achitat 67.000 dolari S.U.A.,

instanța de apel a concluzionat că diferența este de 17.000 dolari S.U.A. față

de 13.000 dolari S.U.A. cât este în realitate.

Dincolo însă de această eroare

materială, soluția este greșită și sub alte aspecte esențiale.

Astfel, în înscrisul sub semnătură

privată încheiat la 15 iulie 1993 se menționează că al treilea imobil ce va fi

vândut este situat în Geoagiu-Sat, iar apoi se arată: „pentru acesta urmând a

se întocmi actele necesare întrucât nu sunt pe numele N.Ș.D.”.

Este cert deci că părțile nu s-au

aflat în eroare iar reclamantul vânzător s-a obligat să facă demersurile

necesare pentru a putea vinde în viitor, ceea ce nu s-a mai întâmplat, el

neobținând acordul adevăratului proprietar.

De altfel, teza erorii-obstacol (

error

in corpor

) acreditată de reclamant și validată de instanța de apel prin

administrarea probei testimoniale cu încălcarea prevederilor art. 1191 alin. (2)

C. civ., nici nu este verosimilă. S-a susținut că în realitate era vorba de

imobilul de la nr. 273, pentru a întregi ca suprafață cealaltă proprietate

vândută, cea de la nr. 274. Or, terenurile de la nr. 274 și 273 nu pot fi

alăturate, ci doar, eventual, față în față, despărțite de stradă, fiind situate

de o parte și de alta a acesteia.

În aceste condiții, în mod corect

Tribunalul Hunedoara, prin sentința nr. 24 din 11 februarie 2000, a

concluzionat că pârâtul nu datorează, valoarea imobilului care nu i-a mai fost

înstrăinat fiind stabilită, prin expertiză tehnică, la suma de 20.800 dolari

S.U.A., deci mai mult decât diferența neplătită.

Soluția pronunțată în fond este justificată

și în ceea ce privește nulitatea absolută parțială a antecontractului de

vânzare-cumpărare a lucrului altuia, făcută în frauda intereselor

cumpărătorului și deci cu o cauză ilicită în sensul art. 966 C. civ.

Așa fiind, în temeiul prevederilor art.

312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va modifica

decizia pronunțată în apel în sensul respingerii apelului reclamantului

împotriva sentinței pronunțate în fond de tribunal, care va fi menținută.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâtul M.V. împotriva

deciziei nr. 96/A din 25 noiembrie 2002 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Modifică decizia, în sensul că respinge

apelul declarat de reclamantul N.D.Ș. împotriva sentinței civile nr. 24 din 11

februarie 2000 a Tribunalului Hunedoara, pe care o menține.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie

2004.