ÎCCJ, Decizia nr. 207/2004

Asupra recursului de față ; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Petentul T.A. a formulat plângere împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale nr. 129/VIII/1/2004 din 22 martie 2004 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, privind pe judecătorul D.C., președintele Tribunalului Dolj, pentru infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen. La termenul din 24 mai 2004, fixat pentru judecarea plângerii, petentul T.A. a declarat că înțelege să recuze completul de judecată și toți judecătorii Curții de Apel Craiova, menționând că nu are încredere în obiectivitatea acestora. Prin încheierea nr. 117 din 28 mai 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a respins, ca inadmisibilă, cererea petentului menționat, privind recuzarea tuturor judecătorilor Curții de Apel Craiova.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că petentul nu a îndeplinit condiția cerută de art. 52 alin. (5) C. proc. pen., privitoare la indicarea concretă a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător a cărui recuzare se cere. Împotriva acestei încheieri, la data de 15 iunie 2004, petentul T.A. a declarat recurs. Acesta a susținut că dispozițiile art. 52 C. proc. pen. nu prevăd obligația indicării cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător a cărui îndepărtare de la judecarea pricinii se cere. Recursul este tardiv declarat. Petentul a declarat recurs, la data de 15 iunie 2004, împotriva încheierii pronunțate de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 28 mai 2004, cu depășirea termenului prevăzut de legea procesuală penală.

Astfel, potrivit art. 52 alin. (8) C. proc. pen., „încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai cu recurs, în termen de 48 ore din momentul pronunțării”. Or, în raport de dispozițiile art. 1 C. proc. pen., cu referire la art. 1 C. pen., procesul penal poate fi privit ca un mijloc de apărare, concomitent, a societății și a membrilor care o compun, ca titulari de drepturi și obligații legal stabilite. Activitatea de judecată, finalizată prin pronunțarea unei hotărâri definitive este strict reglementată prin Codul de procedură penală, lege procesuală cu un pregnant caracter formalist, indispensabil asigurării judecării corecte și garantării drepturilor procesuale.

Aceste reguli privesc în egală măsură atât judecarea cauzei penale în fond sau căi de atac, cât și cererile incidente, cu referire, în cauză, la incidentul procedural vizând modificarea compunerii instanței de judecată, respectiv, a instanței competente a judeca cauza, prin formularea cererii de recuzare. Ilustrând acest formalism, între altele, prin art. 185 C. proc. pen., legiuitorul a stabilit, vizând concomitent dinamizarea procesului penal, asigurarea drepturilor procesuale și sancționarea conduitei procesuale neconforme, sub titlul marginal „consecințele nerespectării termenului” următoarele „când, pentru exercitarea unui drept procesual, legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen”.

Așadar, potrivit formalismului legii procesuale penale, având caracter de garanție egală pentru toate părțile interesate, în sensul dispozițiilor art. 21 din Constituția României, revizuită, cu referire la art. 16 din legea fundamentală și ca rațiune satisfacerea imperativului disciplinării activității procesuale prin stabilirea unor termene peremptorii, prin textul menționat a fost impusă obligația îndeplinirii în termen a actelor de procedură, sub sancțiunea decăderii. Ca atare, neexercitarea în termen a unei căi de atac, conform sancțiunii menționate, duce la pierderea dreptului privitor la exercitarea acesteia. Potrivit art. 416 1 și art. 385 15 C. proc. pen., hotărârea rămâne definitivă la data expirării termenului de recurs, iar instanța sesizată cu calea de atac exercitată peste termen, respinge recursul, ca tardiv, și menține hotărârea atacată.

Din dispozițiile legale menționate rezultă, însă, și că, deși termenul legal de declarare a recursului este prevăzut prin normă imperativă, sancțiunea decăderii din exercițiul acestui drept nu intervine automat ci trebuie constatată de instanță. În regulă generală, această constatare privește examinarea și stabilirea întrunirii cerințelor decăderii, reieșite din textul menționat, privitoare la existența unui termen imperativ, care să impună exercitarea dreptului înăuntrul acestuia, neexercitarea dreptului în cadrul termenului prevăzut de lege și inexistența unei derogări exprese de la sancțiunea decăderii. Or, în cauză, aceste cerințe se constată a fi îndeplinite, în sensul că, prin art. 52 C. proc.

pen., a fost stabilit imperativ termenul de declarare a recursului și momentul de la care acesta începe să curgă, calea de atac a fost exercitată de petent peste aceste termen și nu există dispoziție legală derogatoare expresă de la sancțiunea decăderii . Este adevărat că nerespectarea termenului de declarare a recursului, în mod excepțional, poate să nu fie imputabilă părții decăzute din termenul de exercitare a acestuia, împrejurare în considerarea căreia, prin art. 385 3 alin. (2) C. proc. pen., cu trimitere la art. 364 din același cod, a fost reglementată posibilitatea aprecierii recursului ca fiind făcut în termen și realizării controlului judecătoresc al hotărârii atacate, dacă instanța constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare.

Însă, dispozițiile legale menționate privesc alte situații și, oricum, repunerea în termenul de declarare a recursului nu poate fi examinată în lipsa unei cereri formulate, în acest sens, de către petent. Ca atare, în cauză se constată declararea recursului cu depășirea termenului special prevăzut de legea procesuală penală și, ca atare, petentul este decăzut din dreptul exercitării acestei căi de atac. În consecință, pentru considerentele ce preced și, ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca tardiv. Totodată, conform art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca tardiv, recursul declarat de petentul T.A. împotriva încheierii nr. 117 din 28 mai 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3000/2004. Obligă recurentul să plătească statului 1.200.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată astăzi, 24 iunie 2004, în ședință publică.