ÎCCJ, Decizia nr. 207/2004

Asupra recursului de față ;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Petentul T.A. a formulat plângere

împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale

nr. 129/VIII/1/2004 din 22 martie

2004 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, privind pe judecătorul D.C.,

președintele Tribunalului Dolj, pentru infracțiunea prevăzută de art. 246 C.

pen.

La termenul din 24 mai 2004, fixat

pentru judecarea plângerii, petentul T.A. a declarat că înțelege să recuze

completul de judecată și toți judecătorii Curții de Apel Craiova, menționând că

nu are încredere în obiectivitatea acestora.

Prin încheierea nr. 117 din 28 mai

2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a respins, ca

inadmisibilă, cererea petentului menționat, privind recuzarea tuturor

judecătorilor Curții de Apel Craiova.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că petentul nu a îndeplinit condiția cerută de art. 52 alin. (5) C.

proc. pen., privitoare la indicarea concretă a cazului de incompatibilitate în

care se află fiecare judecător a cărui recuzare se cere.

Împotriva acestei încheieri, la data

de 15 iunie 2004, petentul T.A. a declarat recurs.

Acesta a susținut că dispozițiile art.

52 C. proc. pen. nu prevăd obligația indicării cazului de incompatibilitate în

care se află fiecare judecător a cărui îndepărtare de la judecarea pricinii se

cere.

Recursul este tardiv declarat.

Petentul a declarat recurs, la data

de 15 iunie 2004, împotriva încheierii pronunțate de secția penală a Înaltei

Curți de Casație și Justiție la data de 28 mai 2004, cu depășirea termenului

prevăzut de legea procesuală penală.

Astfel, potrivit art. 52 alin. (8) C.

proc. pen., „încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai

cu recurs, în termen de 48 ore din momentul pronunțării”.

Or, în raport de dispozițiile art. 1

C. proc. pen., cu referire la art. 1 C. pen., procesul penal poate fi privit ca

un mijloc de apărare, concomitent, a societății și a membrilor care o compun,

ca titulari de drepturi și obligații legal stabilite.

Activitatea de judecată, finalizată

prin pronunțarea unei hotărâri definitive este strict reglementată prin Codul

de procedură penală, lege procesuală cu un pregnant caracter formalist,

indispensabil asigurării judecării corecte și garantării drepturilor

procesuale.

Aceste reguli privesc în egală

măsură atât judecarea cauzei penale în fond sau căi de atac, cât și cererile

incidente, cu referire, în cauză, la incidentul procedural vizând modificarea

compunerii instanței de judecată, respectiv, a instanței competente a judeca

cauza, prin formularea cererii de recuzare.

Ilustrând acest formalism, între

altele, prin art. 185 C. proc. pen., legiuitorul a stabilit, vizând concomitent

dinamizarea procesului penal, asigurarea drepturilor procesuale și sancționarea

conduitei procesuale neconforme, sub titlul marginal „consecințele

nerespectării termenului” următoarele „când, pentru exercitarea unui drept

procesual, legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage

decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen”.

Așadar, potrivit formalismului legii

procesuale penale, având caracter de garanție egală pentru toate părțile

interesate, în sensul dispozițiilor art. 21 din Constituția României,

revizuită, cu referire la art. 16 din legea fundamentală și ca rațiune

satisfacerea imperativului disciplinării activității procesuale prin stabilirea

unor termene peremptorii, prin textul menționat a fost impusă obligația

îndeplinirii în termen a actelor de procedură, sub sancțiunea decăderii.

Ca atare, neexercitarea în termen a

unei căi de atac, conform sancțiunii menționate, duce la pierderea dreptului

privitor la exercitarea acesteia.

Potrivit art. 416

1

și art.

385

15

C. proc. pen., hotărârea rămâne definitivă la data expirării

termenului de recurs, iar instanța sesizată cu calea de atac exercitată peste

termen, respinge recursul, ca tardiv, și menține hotărârea atacată.

Din dispozițiile legale menționate

rezultă, însă, și că, deși termenul legal de declarare a recursului este prevăzut

prin normă imperativă, sancțiunea decăderii din exercițiul acestui drept nu

intervine automat ci trebuie constatată de instanță.

În regulă generală, această

constatare privește examinarea și stabilirea întrunirii cerințelor decăderii,

reieșite din textul menționat, privitoare la existența unui termen imperativ,

care să impună exercitarea dreptului înăuntrul acestuia, neexercitarea

dreptului în cadrul termenului prevăzut de lege și inexistența unei derogări

exprese de la sancțiunea decăderii.

Or, în cauză, aceste cerințe se

constată a fi îndeplinite, în sensul că, prin art. 52 C. proc. pen., a fost

stabilit imperativ termenul de declarare a recursului și momentul de la care

acesta începe să curgă, calea de atac a fost exercitată de petent peste aceste

termen și nu există dispoziție legală derogatoare expresă de la sancțiunea

decăderii .

Este adevărat că nerespectarea

termenului de declarare a recursului, în mod excepțional, poate să nu fie

imputabilă părții decăzute din termenul de exercitare a acestuia, împrejurare

în considerarea căreia, prin art. 385

3

alin. (2) C. proc. pen., cu

trimitere la art. 364 din același cod, a fost reglementată posibilitatea

aprecierii recursului ca fiind făcut în termen și realizării controlului judecătoresc

al hotărârii atacate, dacă instanța constată că întârzierea a fost determinată

de o cauză temeinică de împiedicare.

Însă, dispozițiile legale menționate

privesc alte situații și, oricum, repunerea în termenul de declarare a

recursului nu poate fi examinată în lipsa unei cereri formulate, în acest sens,

de către petent.

Ca atare, în cauză se constată declararea

recursului cu depășirea termenului special prevăzut de legea procesuală penală

și, ca atare, petentul este decăzut din dreptul exercitării acestei căi de

atac.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și, ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct.

1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca tardiv.

Totodată, conform art. 192 alin. (2)

din același cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare

către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv, recursul

declarat de petentul T.A. împotriva încheierii nr. 117 din 28 mai 2004,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr.

3000/2004.

Obligă recurentul să plătească

statului 1.200.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 200.000

lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, va fi

avansată din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată astăzi, 24 iunie 2004, în

ședință publică.