ÎCCJ, Decizia nr. 8/2005

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 10 octombrie 2001, B.C.

s-a adresat cu plângere Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție,

prin care a susținut că S.V., în calitate de ministru al justiției, a săvârșit

infracțiunile prevăzute de art. 168, 168

1

, 205, 206, 246, 250, 289, 290

și 292 C. pen.

În cuprinsul plângerii, s-a relevat

că, în anul 1990, N.C. a fost adoptată de o familie din München, atribuindu-i-se,

prin hotărâre judecătorească, numele acelei familii.

Prin sentința civilă nr. 470 din 19

februarie 1991, a Tribunalului Caraș-Severin, a fost recunoscută hotărârea de

adopție pronunțată de instanța germană, astfel că persoana adoptată a preluat

numele de familie W.

În baza acestei sentințe s-au

efectuat modificări în evidențele privind starea civilă din România,

menționându-se, însă, la rubrica locul nașterii persoanei adoptate, orașul

München, în loc de orașul Reșița, în care sens au fost invocate prevederile art.

20 alin. (3) din Decretul nr. 278/1960.

Nefiind de acord cu această mențiune

referitoare la locul nașterii, persoana adoptată, care, după căsătorie, a

preluat numele de B.C., a adresat mai multe memorii Primului ministru și

ministrului justiției.

Nemulțumită de comunicările ce i

s-au făcut, pe care le-a considerat neconforme cu realitatea, B.C. a formulat

plângere prin care a imputat ministrului justiției din perioada respectivă, S.V.,

săvârșirea infracțiunilor menționate.

Prin rezoluția din 4 februarie 2002,

procurorul desemnat să soluționeze plângerea, examinând actele premergătoare

efectuate în dosarul nr. 56/P/2002, a dispus neînceperea urmăririi penale față

de S.V., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute în art. 168, 168

1

,

205, 206, 246, 250, 289, 290 și 292 C. pen.

S-a motivat că, în raport cu

prevederile art. 108 din Constituție, art. 144 - 147 din Regulamentul Camerei

Deputaților și art. 9 din Legea nr. 115/1999, potrivit cărora numai Camera

Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea

penală a membrilor Guvernului, pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției

lor, acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare față de persoana vizată,

datorită lipsei autorizării organului competent, pentru faptul de a fi

contrasemnat H.G. nr. 653/1999 și pentru felul cum a soluționat memoriile și

plângerile petiționarei, referitoare la cererea sa de anulare a certificatului

de naștere ce i s-a eliberat.

Împotriva rezoluției menționate,

petiționara a formulat plângere, cu care s-a adresat procurorului ierarhic

superior.

Această plângere a fost respinsă

prin rezoluția nr. 275/C/1443/2004 din 22 iulie 2004, dată de Procurorul șef al

secției de urmărire penală și criminalistică, cu motivarea că s-a apreciat

corect că nu se poate proceda la începerea urmăririi penale, datorită lipsei

sesizării din partea organului competent, iar aplicarea dispozițiilor legale,

de către un funcționar public într-un alt sens, decât cel preconizat de un

petiționar, nu poate duce la concluzia că acel funcționar a săvârșit fapte

penale, mai ales că instanțele de judecată sesizate au confirmat punctul de

vedere adoptat de funcționarul respectiv.

Întemeindu-se pe dispozițiile art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., petiționara a formulat plângere, la instanță, împotriva

acestei din urmă rezoluții de neîncepere a urmăririi penale față de S.V.

S-a solicitat infirmarea ambelor

rezoluții și să se dispună începerea urmăririi penale pentru toate

infracțiunile care au format obiectul plângerii.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală, prin sentința nr. 204 din 14 noiembrie 2004, a respins plângerea,

ca neîntemeiată, cu motivarea că, din moment ce organele competente nu au

avizat urmărirea penală și trimiterea în judecată a fostului ministru al

justiției S.V., procurorul nu era abilitat să efectueze cercetări, astfel că în

mod just s-a constatat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 10 lit. f)

C. proc. pen., referitoare la împiedicarea punerii în mișcare sau exercitării

acțiunii penale, datorită lipsei autorizării sau sesizării din partea organului

competent.

Petiționara B.C. a declarat recurs

împotriva sentinței, susținând în esență, prin memoriile depuse la dosar, că

soluția pronunțată este greșită, deoarece interpretarea corectă a legii, în

sensul prevederilor din Convențiile internaționale la care România a aderat,

impunea anularea actului de naștere întocmit greșit. S-a mai relevat de către

petiționară, că datorită nesoluționării favorabile a demersurilor pe care le-a

făcut în acest scop, a fost nevoită să solicite desfacerea adopției după mai

bine de 10 ani de la încuviințare, cerere ce i s-a admis prin hotărârea nr. 721XVI/00

din 25 iunie 2001 a Tribunalului München.

Recursul nu este fondat.

În adevăr, în raport cu calitatea de

deputat în Parlamentul României și de membru al Guvernului, față de

reglementarea existentă la art. 108 din Constituția României (art. 109 din

actuala Constituție) și în Legea nr. 115/1999, pornirea urmăririi penale nu se

putea dispune față de S.V., decât cu avizul sau autorizația fie a Camerei

Deputaților, fie a Președintelui României.

Cum avizul sau autorizația

menționate nu au fost obținute, este evident că procurorul desemnat să

examineze plângerea, nu putea să dispună începerea urmăririi penale față de S.V.,

pentru fapte săvârșite în calitate de ministru, pentru că ar fi contravenit

prevederilor menționate, precum și celor înscrise în art. 10 lit. f) C. proc.

pen.

Pe de altă parte, mai este de

observat că, așa cum corect s-a relevat în motivarea rezoluției din 22 iulie

2004, actele îndeplinite de S.V., în calitate de ministru, nu sunt susceptibile

de a fi considerate, prin natura lor, fapte penale, cât timp ele constituie

modalități de exercitare a atribuțiilor funcției sale, atât prin contrasemnarea

unei hotărâri emise de Guvern, cât și prin rezolvările ce le-a dat memoriilor

petiționarei, care avea calea acțiunii în contencios administrativ împotriva

unor astfel de acte.

În consecință, constatându-se că nu

a existat autorizarea cerută de lege pentru efectuarea urmăririi penale față de

fostul ministru al justiției S.V. și că actele la care se referă petiționara,

nici nu sunt susceptibile a fi considerate fapte penale, chiar în modalitatea

descrisă de ea, prin plângerile adresate, se impune a se considera că recursul

pe care l-a declarat este nefondat.

Așa fiind, urmează ca recursul

declarat de petiționara B.C. să fie respins, cu obligarea acesteia să plătească

statului, cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petiționara B.C. împotriva sentinței nr. 204 din 14 septembrie

2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în

dosarul nr. 4634/2004.

Obligă pe petiționară să plătească

statului, suma de 600.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, azi

24 ianuarie 2005.