ÎCCJ, Decizia nr. 8/2005

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 10 octombrie 2001, B.C. s-a adresat cu plângere Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, prin care a susținut că S.V., în calitate de ministru al justiției, a săvârșit infracțiunile prevăzute de art. 168, 168 1 , 205, 206, 246, 250, 289, 290 și 292 C. pen. În cuprinsul plângerii, s-a relevat că, în anul 1990, N.C. a fost adoptată de o familie din München, atribuindu-i-se, prin hotărâre judecătorească, numele acelei familii.

Prin sentința civilă nr. 470 din 19 februarie 1991, a Tribunalului Caraș-Severin, a fost recunoscută hotărârea de adopție pronunțată de instanța germană, astfel că persoana adoptată a preluat numele de familie W. În baza acestei sentințe s-au efectuat modificări în evidențele privind starea civilă din România, menționându-se, însă, la rubrica locul nașterii persoanei adoptate, orașul München, în loc de orașul Reșița, în care sens au fost invocate prevederile art. 20 alin. (3) din Decretul nr. 278/1960. Nefiind de acord cu această mențiune referitoare la locul nașterii, persoana adoptată, care, după căsătorie, a preluat numele de B.C., a adresat mai multe memorii Primului ministru și ministrului justiției.

Nemulțumită de comunicările ce i s-au făcut, pe care le-a considerat neconforme cu realitatea, B.C. a formulat plângere prin care a imputat ministrului justiției din perioada respectivă, S.V., săvârșirea infracțiunilor menționate. Prin rezoluția din 4 februarie 2002, procurorul desemnat să soluționeze plângerea, examinând actele premergătoare efectuate în dosarul nr. 56/P/2002, a dispus neînceperea urmăririi penale față de S.V., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute în art. 168, 168 1 , 205, 206, 246, 250, 289, 290 și 292 C. pen.

S-a motivat că, în raport cu prevederile art. 108 din Constituție, art. 144 - 147 din Regulamentul Camerei Deputaților și art. 9 din Legea nr. 115/1999, potrivit cărora numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului, pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor, acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare față de persoana vizată, datorită lipsei autorizării organului competent, pentru faptul de a fi contrasemnat H.G. nr. 653/1999 și pentru felul cum a soluționat memoriile și plângerile petiționarei, referitoare la cererea sa de anulare a certificatului de naștere ce i s-a eliberat. Împotriva rezoluției menționate, petiționara a formulat plângere, cu care s-a adresat procurorului ierarhic superior.

Această plângere a fost respinsă prin rezoluția nr. 275/C/1443/2004 din 22 iulie 2004, dată de Procurorul șef al secției de urmărire penală și criminalistică, cu motivarea că s-a apreciat corect că nu se poate proceda la începerea urmăririi penale, datorită lipsei sesizării din partea organului competent, iar aplicarea dispozițiilor legale, de către un funcționar public într-un alt sens, decât cel preconizat de un petiționar, nu poate duce la concluzia că acel funcționar a săvârșit fapte penale, mai ales că instanțele de judecată sesizate au confirmat punctul de vedere adoptat de funcționarul respectiv. Întemeindu-se pe dispozițiile art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen., petiționara a formulat plângere, la instanță, împotriva acestei din urmă rezoluții de neîncepere a urmăririi penale față de S.V.

S-a solicitat infirmarea ambelor rezoluții și să se dispună începerea urmăririi penale pentru toate infracțiunile care au format obiectul plângerii. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin sentința nr. 204 din 14 noiembrie 2004, a respins plângerea, ca neîntemeiată, cu motivarea că, din moment ce organele competente nu au avizat urmărirea penală și trimiterea în judecată a fostului ministru al justiției S.V., procurorul nu era abilitat să efectueze cercetări, astfel că în mod just s-a constatat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 10 lit. f) C. proc. pen., referitoare la împiedicarea punerii în mișcare sau exercitării acțiunii penale, datorită lipsei autorizării sau sesizării din partea organului competent.

Petiționara B.C. a declarat recurs împotriva sentinței, susținând în esență, prin memoriile depuse la dosar, că soluția pronunțată este greșită, deoarece interpretarea corectă a legii, în sensul prevederilor din Convențiile internaționale la care România a aderat, impunea anularea actului de naștere întocmit greșit. S-a mai relevat de către petiționară, că datorită nesoluționării favorabile a demersurilor pe care le-a făcut în acest scop, a fost nevoită să solicite desfacerea adopției după mai bine de 10 ani de la încuviințare, cerere ce i s-a admis prin hotărârea nr. 721XVI/00 din 25 iunie 2001 a Tribunalului München. Recursul nu este fondat.

În adevăr, în raport cu calitatea de deputat în Parlamentul României și de membru al Guvernului, față de reglementarea existentă la art. 108 din Constituția României (art. 109 din actuala Constituție) și în Legea nr. 115/1999, pornirea urmăririi penale nu se putea dispune față de S.V., decât cu avizul sau autorizația fie a Camerei Deputaților, fie a Președintelui României. Cum avizul sau autorizația menționate nu au fost obținute, este evident că procurorul desemnat să examineze plângerea, nu putea să dispună începerea urmăririi penale față de S.V., pentru fapte săvârșite în calitate de ministru, pentru că ar fi contravenit prevederilor menționate, precum și celor înscrise în art. 10 lit. f) C. proc.

pen. Pe de altă parte, mai este de observat că, așa cum corect s-a relevat în motivarea rezoluției din 22 iulie 2004, actele îndeplinite de S.V., în calitate de ministru, nu sunt susceptibile de a fi considerate, prin natura lor, fapte penale, cât timp ele constituie modalități de exercitare a atribuțiilor funcției sale, atât prin contrasemnarea unei hotărâri emise de Guvern, cât și prin rezolvările ce le-a dat memoriilor petiționarei, care avea calea acțiunii în contencios administrativ împotriva unor astfel de acte. În consecință, constatându-se că nu a existat autorizarea cerută de lege pentru efectuarea urmăririi penale față de fostul ministru al justiției S.V. și că actele la care se referă petiționara, nici nu sunt susceptibile a fi considerate fapte penale, chiar în modalitatea descrisă de ea, prin plângerile adresate, se impune a se considera că recursul pe care l-a declarat este nefondat.

Așa fiind, urmează ca recursul declarat de petiționara B.C. să fie respins, cu obligarea acesteia să plătească statului, cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționara B.C. împotriva sentinței nr. 204 din 14 septembrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4634/2004. Obligă pe petiționară să plătească statului, suma de 600.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, azi 24 ianuarie 2005.