ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5264/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 9 martie 2005, reclamanta O.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa

Județeană de Pensii Iași, anularea hotărârii nr. 1686 din 18 februarie 2005,

emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i ateste calitatea de beneficiară a

prevederilor Legii nr. 189/2000.

În motivarea cererii sale,

reclamanta a arătat că este îndreptățită la acordarea drepturilor compensatorii

prevăzute de legea sus-menționată, deoarece, începând din anul 1940, la

începerea războiului, împreună cu familia, fiind români de naționalitate

germană, au fost nevoiți să se refugieze din localitatea de domiciliu, comuna

Karapciu de Siret - Iordănești, U.R.S.S., în Germania și, ulterior, în România.

Curtea de Apel Iași, secția de

contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 78/CA din 9 mai 2005, a

respins acțiunea și a menținut actul administrativ atacat.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că, în cauză, nu sunt întrunite cerințele prevăzute de Legea nr.

189/2000, întrucât măsurile de persecuție pe motive etnice asupra reclamantei

și familiei sale nu au fost exercitate de regimurile instaurate în România, în

perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, așa cum impune legea, ci de alte

state sau în perioada în care cei în cauză erau cetățenii unui alt stat.

Împotriva sentinței, în termen

legal, a declarat recurs, reclamanta O.M., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10,

precum și al art. 304

1

C. proc. civ., casarea hotărârii atacate și,

în fond, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Recurenta a susținut că soluția

primei instanțe este greșită, deoarece Legea nr. 189/2000 oferă un cadru

reparator tuturor cetățenilor români, aflați pe teritoriul României în perioada

prevăzută, neinvocându-se vinovăția deliberată a autorităților române, ci numai

faptul că, fiind pe teritoriul românesc la data începerii privațiunilor, nu se

putea transfera responsabilitatea suferinței sale în sarcina altui stat.

Reiterând susținerile din acțiune,

recurenta a mai arătat că, împreună cu familia, în calitate de locuitori ai

comunei Karapciu de Siret - Iordănești, județul Storojineț, în urma ocupării

Bucovinei de Nord, de către armatele sovietice, au fost nevoiți să se „strămute

forțat” în Germania; trecând prin lagărele Strigau, Weimar, cu stabilirea

ulterioară în localitatea Stadtilm, de unde, în luna august 1945, armatele

sovietice i-au alungat după ocupare, timp în care au suferit numeroase

privațiuni, inclusiv decesul tatălui său.

Că, instanța de fond a interpretat

eronat permisiunea autorităților sovietice de stabilire în Germania, ca pe o

favoare, când această măsură era concretizarea unei represiuni, iar faptul că

au dobândit cetățenia germană în perioada strămutării, nu i-a împiedicat ca,

după terminarea războiului, păstrând încă cetățenia română, să revină în

România, reîntoarcerea în Bucovina nemaifiind posibilă.

Criticile formulate sunt

neîntemeiate.

Potrivit prevederilor art. 1 din

O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, așa cum a fost completată

și modificată, de dispozițiile acestei ordonanțe beneficiază persoana, cetățean

român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie

1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții etnice, aflându-se în

una dintre situațiile enumerate de lege.

În cauză, așa după cum, în mod

corect, a reținut prima instanță, nu se poate susține, pe baza probelor

administrate, că recurenta-reclamantă s-ar afla în vreuna dintre situațiile

prevăzute de legea menționată.

Astfel, din toată economia

dosarului, nu rezultă că s-ar fi făcut dovada, în condițiile art. 4 din H.G.

nr. 127/2002, că părăsirea localității de domiciliu și plecarea în Germania s-a

datorat etniei recurentei, fiind, astfel, concretizarea unei măsuri de

persecuție, în accepțiunea actului normativ indicat.

Mai mult decât atât, din adresa nr.

1054972 din 11 noiembrie 2004, emisă de Direcția Arhivelor Naționale Istorice

Centrale, rezultă că nu se dețin documente referitoare la persoanele care ar fi

fost evacuate/refugiate din Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța.

Afirmațiile recurentei privitoare la

situația de fapt invocată, respectiv la persecuțiile suferite și motivul

pretinsului refugiu nu sunt susținute de nici o probă din care să reiasă că

aceasta, împreună cu familia, ar fi fost nevoită să se refugieze în luna

octombrie a anului 1940, datorită persecuțiilor exercitate pe criterii etnice,

așa cum prevede textul legal, în lipsa unor documente oficiale în acest sens,

declarațiile martorilor nefiind suficiente.

Față de dovezile administrate,

instanța fondului dând o corectă dezlegare cauzei deduse judecății, a pronunțat

o hotărâre legală și temeinică, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. (1)

teza a II-a C. proc. civ., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta O.M. împotriva sentinței civile nr. 78/CA din 9 mai 2005 a Curții de

Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 2 noiembrie 2005.