ÎCCJ, Decizia nr. 106/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 212 din 2 noiembrie 1992, Tribunalul municipiului București, secția de contencios administrativ, a respins acțiunea formulată de reclamantul A.C., în contradictoriu cu Ministerul de Interne, Procuratura Generală și S.R.I. - U.M. 05007 București, privind obligarea pârâților de a-i comunica situația reală a tatălui său. Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 170 din 22 februarie 1993, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamant împotriva hotărârii primei instanțe, reținând că în mod judicios instanța de fond a apreciat că în cadrul de aplicare a Legii nr. 29/1990, nu poate fi discutat conținutul unui răspuns la o cerere adresată unei instituții.

Astfel, petentul nu a invocat refuzul celor trei instituții de a da curs unor cereri adresate acestora, nemulțumirea sa privind exclusiv conținutul acestor răspunsuri. Or, petentul nu poate pretinde, prevalându-se de prevederile actului normativ menționat, ca răspunsul la cerere să fie dat potrivit propriei formulări sau într-un anumit sens, după dorința personală. Un nou recurs declarat de reclamant împotriva hotărârii instanței de recurs, a fost respins, ca inadmisibil, prin decizia nr. 1665 din 18 noiembrie 1993, a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ. La data de 26 noiembrie 2003, reclamantul A.C. a solicitat revizuirea deciziei nr. 170 din 22 februarie 1993, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, cererea fiind întemeiată pe cazul prevăzut în art. 322 pct. 7 C. proc.

civ. În motivarea cererii, revizuentul a susținut, în esență, că prin decizia nr. 170/1993, s-a reținut că tatăl său, A.N. a fost condamnat în anul 1942 și în 1949 și că, ulterior, prin sentința civilă nr. 681/2003 s-a stabilit că el nu este fiul lui A.N., care fusese condamnat penal. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 8563 din 30 noiembrie 2004, a respins cererea de revizuire, ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, instanța de judecată a reținut că cele două hotărâri potrivnice au fost pronunțate în cauze având obiect și părți diferite. Împotriva deciziei pronunțate în cererea de revizuire, A.C. a declarat recurs. Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.

În raport cu principiul statuat prin textul menționat, admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii. Or, potrivit art. 328 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea pronunțată în revizuire este supusă căilor de atac prevăzute pentru hotărârea revizuită. Așadar, în cazul contrarietății de hotărâri, recursul este admisibil, numai dacă a doua hotărâre a cărei anulare se cere, era și ea susceptibilă de recurs. Este de reținut în acest sens, că prin dispozițiile art. 328 alin. (2) C. proc. civ., legiuitorul nu a statuat asupra posibilității declarării recursului în toate cazurile în care revizuirea se cere pentru contrarietate de hotărâri, ci a urmărit doar suprimarea căii de atac a apelului în acest caz.

În cauză, Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin care secția de contencios administrativ și fiscal s-a pronunțat asupra unei cereri de revizuire, întemeiată pe cazul prevăzut în art. 322 pct. 7 C. proc. civ. Hotărârea a cărei anulare s-a cerut, era irevocabilă și, în consecință, nesusceptibilă de reformare pe calea exercitării unui nou recurs. Se constată, așadar, că recursul declarat de revizuenta menționată nu este admisibil potrivit dreptului comun, ca urmare a neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 299 C. proc. civ., cu referire la existența unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale, determinată ca atare de lege.

Or, recunoașterea unei căi de atac în alte situații, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora, precum și al principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Pe de altă parte, soluționarea prezentului recurs, ce nu privește o cauză judecată în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, excede competenței atribuite Completului de 9 judecători, prin art. 22 din Legea nr. 304/2004. Or, normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege, sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României.

Drept urmare, neobservarea acestora este sancționată cu nulitatea hotărârii judecătorești pronunțate cu nesocotirea lor. Așadar, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale, așa încât excepția invocată se constată a fi întemeiată. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de revizuentul A.C., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de A.C., împotriva deciziei nr. 8563 din 30 noiembrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. 4934/2004. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 aprilie 2005.