ÎCCJ, Decizia nr. 106/2005
ÎCCJ, Decizia nr. 106/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)
Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin sentința nr. 212 din 2
noiembrie 1992, Tribunalul municipiului București, secția de contencios
administrativ, a respins acțiunea formulată de reclamantul A.C., în
contradictoriu cu Ministerul de Interne, Procuratura Generală și S.R.I. - U.M.
05007 București, privind obligarea pârâților de a-i comunica situația reală a
tatălui său.
Curtea Supremă de Justiție, secția
de contencios administrativ, prin decizia nr. 170 din 22 februarie 1993, a
respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamant împotriva hotărârii primei
instanțe, reținând că în mod judicios instanța de fond a apreciat că în cadrul
de aplicare a Legii nr. 29/1990, nu poate fi discutat conținutul unui răspuns
la o cerere adresată unei instituții. Astfel, petentul nu a invocat refuzul
celor trei instituții de a da curs unor cereri adresate acestora, nemulțumirea
sa privind exclusiv conținutul acestor răspunsuri. Or, petentul nu poate
pretinde, prevalându-se de prevederile actului normativ menționat, ca răspunsul
la cerere să fie dat potrivit propriei formulări sau într-un anumit sens, după
dorința personală.
Un nou recurs declarat de
reclamant împotriva hotărârii instanței de recurs, a fost respins, ca
inadmisibil, prin decizia nr. 1665 din 18 noiembrie 1993, a Curții Supreme de
Justiție, secția de contencios administrativ.
La data de 26 noiembrie 2003,
reclamantul A.C. a solicitat revizuirea deciziei nr. 170 din 22 februarie 1993,
pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ,
cererea fiind întemeiată pe cazul prevăzut în art. 322 pct. 7 C. proc. civ.
În motivarea cererii,
revizuentul a susținut, în esență, că prin decizia nr. 170/1993, s-a reținut că
tatăl său, A.N. a fost condamnat în anul 1942 și în 1949 și că, ulterior, prin
sentința civilă nr. 681/2003 s-a stabilit că el nu este fiul lui A.N., care
fusese condamnat penal.
Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 8563
din 30 noiembrie 2004, a respins cererea de revizuire, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel,
instanța de judecată a reținut că cele două hotărâri potrivnice au fost
pronunțate în cauze având obiect și părți diferite.
Împotriva deciziei
pronunțate în cererea de revizuire, A.C. a declarat recurs.
Recursul este inadmisibil,
pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 129 din
Constituția României, revizuită, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile
interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile
legii”.
În raport cu principiul statuat prin
textul menționat, admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință,
provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiționată de
exercitarea acesteia în condițiile legii.
Or, potrivit art. 328 alin.
(1) C. proc. civ., hotărârea pronunțată în revizuire este supusă căilor de atac
prevăzute pentru hotărârea revizuită.
Așadar, în cazul
contrarietății de hotărâri, recursul este admisibil, numai dacă a doua hotărâre
a cărei anulare se cere, era și ea susceptibilă de recurs.
Este de reținut în acest
sens, că prin dispozițiile art. 328 alin. (2) C. proc. civ., legiuitorul nu a
statuat asupra posibilității declarării recursului în toate cazurile în care
revizuirea se cere pentru contrarietate de hotărâri, ci a urmărit doar suprimarea
căii de atac a apelului în acest caz.
În cauză, Completul de 9
judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin care secția
de contencios administrativ și fiscal s-a pronunțat asupra unei cereri de
revizuire, întemeiată pe cazul prevăzut în art. 322 pct. 7 C. proc. civ.
Hotărârea a cărei anulare
s-a cerut, era irevocabilă și, în consecință, nesusceptibilă de reformare pe
calea exercitării unui nou recurs.
Se constată, așadar, că
recursul declarat de revizuenta menționată nu este admisibil potrivit dreptului
comun, ca urmare a neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 299 C. proc. civ.,
cu referire la existența unei hotărâri susceptibile de reformare pe această
cale, determinată ca atare de lege.
Or, recunoașterea unei căi
de atac în alte situații, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie
o încălcare a principiului legalității acestora, precum și al principiului
constituțional al egalității în fața legii și autorităților și din acest motiv,
apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.
Pe de altă parte,
soluționarea prezentului recurs, ce nu privește o cauză judecată în primă
instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, excede
competenței atribuite Completului de 9 judecători, prin art. 22 din Legea nr. 304/2004.
Or, normele procesuale
privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în
limitele competenței atribuite prin lege, sunt de ordine publică, corespunzător
principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României.
Drept urmare, neobservarea
acestora este sancționată cu nulitatea hotărârii judecătorești pronunțate cu
nesocotirea lor.
Așadar, recursul nu este
admisibil nici potrivit legii speciale, așa încât excepția invocată se constată
a fi întemeiată.
În consecință, pentru
considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de revizuentul A.C.,
ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil,
recursul declarat de A.C., împotriva deciziei nr. 8563 din 30 noiembrie 2004,
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios
administrativ și fiscal, în dosarul nr. 4934/2004.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 11 aprilie 2005.