ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 440/2005

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 157

din 9 iunie 2004 a Tribunalului Hunedoara, au fost condamnați, printre alții,

inculpații H.F. la 2 ani și 6 luni închisoare, pentru infracțiunea de șantaj,

prevăzută de art. 194 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C.

pen. și a art. 41 alin. (2) C. pen. și V.E.M. la două pedepse de câte 2 ani

închisoare, pentru două infracțiuni de tăinuire, prevăzute de art. 221 alin.

(1) C. pen., cu aplicarea art. 74 și art. 75 lit. c) C. pen. și a art. 80 alin.

(2) C. pen. și 8 luni închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art. 78

alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplicarea art. 74 – art. 76 lit. d) C.

pen.

În baza art. 33 lit. a) –

art. 34 lit. b) C. pen., ultimul inculpat a fost obligat la pedeapsa cea mai

grea, de 2 ani închisoare, a cărei executare a fost suspendată condiționat,

potrivit art. 81 C. pen., pe durata unui termen de încercare de 4 ani.

Privitor la inculpatul H.F.,

a fost menținută starea de arest și s-a dedus, din pedeapsa aplicată, durata

arestării preventive, de la 5 martie 2003 la 9 iunie 2004, iar referitor la

inculpatul V.E.M., s-a constatat că a fost reținut și arestat preventiv în

perioada 5 martie 2003 – 28 noiembrie 2003.

Totodată, au fost obligați

inculpații la plata unor despăgubiri civile, așa cum rezultă din dispozitivul

sentinței.

În esență, s-au reținut

următoarele:

1) În data de 31 ianuarie

2003, inculpatul D.A. a aflat de la inculpatul N.A. (ambii condamnați în

aceeași cauză) că vecina acestuia din urmă, B.R.L. deține valută în locuință.

După ce s-a asigurat că partea civilă sus-menționată lipsește de la domiciliu,

inculpatul D.A. a pătruns în locuința acesteia, prin forțarea ușii cu o

șurubelniță, luată de la inculpatul N.A. și a sustras din sertarul unui dulap

2000 dolari S.U.A., 10 Euro, 7.000.000 lei, bijuterii și monede numismatice.

În timp ce părăsea locuința,

inculpatul D.A. a întâlnit-o pe partea civilă și, pentru a-și asigura scăparea,

a îmbrâncit-o. Inculpatul a împărțit bunurile sustrase cu inculpatul N.A. în

locuința acestuia, iar de acolo a fost transportat cu un autoturism de

inculpatul V.E., care nu poseda permis de conducere.

2) La data de 17 februarie

2003, inculpatul D.A., împreună cu inculpatul I.V.M. (condamnat în aceeași

cauză) înarmați cu un spray paralizant, a urmărit pe factorul poștal A.M.C., pe

străzile municipiului Hunedoara, și în momentul în care aceasta împărțea

pensiile, i-a pulverizat în ochi substanța din spray-ul paralizant și i-a smuls

geanta cu bani.

Suma de 59.187.800 lei a

fost împărțită între inculpații D.A., I.V. și N.A., după care, același inculpat

D.A. a fost transportat cu autoturismul, în aceleași condiții, de către

inculpatul V.E.

Inculpatul H.F., aflând de

tâlhăria săvârșită de către inculpații I.V. și N.A. asupra factorului poștal,

i-a amenințat că-i va divulga organelor de poliție, dacă nu-i vor da câte 12

milioane lei fiecare.

În urma acestei amenințări,

inculpatul H.F. a reușit să obțină de la inculpatul Iliescu, 10.000.000 lei,

iar de la inculpatul N.A., 300 dolari S.U.A.

Curtea de Apel Alba-Iulia,

prin decizia penală nr. 259/ A din 12.08.2004, admițând apelul inculpatului

H.F., a desființat în parte sentința și a dispus achitarea acestuia, pentru

infracțiunea prevăzută de art. 194 alin. (1) și (2) C. pen., în temeiul art. 11

pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

Prin recursul declarat de

parchet, se susține că soluția de achitare a inculpatului H.F. este nelegală și

netemeinică, solicitându-se casarea deciziei și condamnarea acestuia pentru

infracțiunea de șantaj.

Prin recursul inculpatului V.E.,

acesta susține că a fost greșit condamnat, cu motivarea că nu există probe care

să dovedească participația sa, sub forma infracțiunii de tăinuire.

În urma examinării

lucrărilor dosarului, se constată că recursurile nu sunt fondate.

Privitor la recursul

Parchetului.

Potrivit art. 345 alin. (2)

C. proc. pen., condamnarea se pronunță dacă instanța constată că fapta există,

constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.

Constatarea că fapta există,

constituie infracțiune și că a fost săvârșită de inculpat trebuie să se bazeze

întotdeauna pe probe obținute prin mijloacele de probă prevăzute de lege.

Potrivit art. 69 C. proc.

pen., declarațiile învinuitului sau inculpatului făcute în cursul procesului

penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate

cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probator existent în cauză.

Din examinarea lucrărilor

dosarului, rezultă că, într-adevăr, așa cum a reținut instanța de apel,

hotărârea instanței de fond, de condamnare a inculpatului H.F., pentru

infracțiunea de șantaj se bazează doar pe declarațiile inculpaților I.V. și

N.A., care nu se coroborează cu fapte și împrejurări rezultate din alte probe.

Dimpotrivă, relatările

martorilor B.I.C. și H.D. au fost de natură să creeze îndoială asupra

realității celor declarate de inculpați. Astfel martorul H.D. a arătat că în

timp ce se afla într-un bar, a intrat inculpatul I.V. însoțit de D.A., iar

primul i-a dat inculpatului H.D. o sumă de bani în uro și că după plecarea

celor doi, H.D. i-a spus că „în sfârșit și-a recuperat datoria”.

Aceeași împrejurare este

confirmată și de martorul B.I.C., ambii relatând că H.D. obișnuia să dea sume

de bani cu împrumut.

Or, așa fiind, Curtea

constată că instanța de apel a ajuns corect la concluzia că nu există probe

certe care să dovedească săvârșirea infracțiunii de șantaj și că deci soluția

de achitare a inculpatului H.F. este legală și temeinică, urmând ca recursul

Parchetului să fie respins ca nefondat.

Privitor la recursul

inculpatului V.E.M.

În urma examinării

lucrărilor dosarului rezultă că din probele administrate în cauză, rezultă

săvârșirea infracțiunilor de tăinuire reținute în sarcina sa, constând în aceea

că în perioada ianuarie-februarie 2003, a primit bani precum și bunuri de la

inculpatul D.A., pe care  le-a valorificat cunoscând că provin din furt și

tâlhărie.

Totodată, s-a dovedit că

inculpatul recurent a condus autoturismul BMW pe drumurile publice, deși nu

deținea permis de conducere.

Așa fiind, urmează ca

recursul inculpatului să fie respins ca nefondat cu obligarea acestuia la

cheltuieli judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba

Iulia și inculpatul V.E.M. împotriva deciziei penale nr. 259/ A din 12 august

2004 a Curții de Apel Alba Iulia.

Obligă pe recurentul

inculpat V.E.M. să plătească statului suma de 1.200.000 lei cheltuieli

judiciare.

Onorariul pentru apărarea

din oficiu a intimatului inculpat H.F., în sumă de 400.000 lei, se va plăti din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 20 ianuarie 2005.