ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 440/2005

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 157 din 9 iunie 2004 a Tribunalului Hunedoara, au fost condamnați, printre alții, inculpații H.F. la 2 ani și 6 luni închisoare, pentru infracțiunea de șantaj, prevăzută de art. 194 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. și a art. 41 alin. (2) C. pen. și V.E.M. la două pedepse de câte 2 ani închisoare, pentru două infracțiuni de tăinuire, prevăzute de art. 221 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 74 și art. 75 lit. c) C. pen. și a art. 80 alin. (2) C. pen. și 8 luni închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art. 78 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplicarea art. 74 – art. 76 lit. d) C. pen.

În baza art. 33 lit. a) – art. 34 lit. b) C. pen., ultimul inculpat a fost obligat la pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, a cărei executare a fost suspendată condiționat, potrivit art. 81 C. pen., pe durata unui termen de încercare de 4 ani. Privitor la inculpatul H.F., a fost menținută starea de arest și s-a dedus, din pedeapsa aplicată, durata arestării preventive, de la 5 martie 2003 la 9 iunie 2004, iar referitor la inculpatul V.E.M., s-a constatat că a fost reținut și arestat preventiv în perioada 5 martie 2003 – 28 noiembrie 2003. Totodată, au fost obligați inculpații la plata unor despăgubiri civile, așa cum rezultă din dispozitivul sentinței. În esență, s-au reținut următoarele: 1) În data de 31 ianuarie 2003, inculpatul D.A.

a aflat de la inculpatul N.A. (ambii condamnați în aceeași cauză) că vecina acestuia din urmă, B.R.L. deține valută în locuință. După ce s-a asigurat că partea civilă sus-menționată lipsește de la domiciliu, inculpatul D.A. a pătruns în locuința acesteia, prin forțarea ușii cu o șurubelniță, luată de la inculpatul N.A. și a sustras din sertarul unui dulap 2000 dolari S.U.A., 10 Euro, 7.000.000 lei, bijuterii și monede numismatice. În timp ce părăsea locuința, inculpatul D.A. a întâlnit-o pe partea civilă și, pentru a-și asigura scăparea, a îmbrâncit-o. Inculpatul a împărțit bunurile sustrase cu inculpatul N.A. în locuința acestuia, iar de acolo a fost transportat cu un autoturism de inculpatul V.E., care nu poseda permis de conducere.

2) La data de 17 februarie 2003, inculpatul D.A., împreună cu inculpatul I.V.M. (condamnat în aceeași cauză) înarmați cu un spray paralizant, a urmărit pe factorul poștal A.M.C., pe străzile municipiului Hunedoara, și în momentul în care aceasta împărțea pensiile, i-a pulverizat în ochi substanța din spray-ul paralizant și i-a smuls geanta cu bani. Suma de 59.187.800 lei a fost împărțită între inculpații D.A., I.V. și N.A., după care, același inculpat D.A. a fost transportat cu autoturismul, în aceleași condiții, de către inculpatul V.E. Inculpatul H.F., aflând de tâlhăria săvârșită de către inculpații I.V. și N.A. asupra factorului poștal, i-a amenințat că-i va divulga organelor de poliție, dacă nu-i vor da câte 12 milioane lei fiecare.

În urma acestei amenințări, inculpatul H.F. a reușit să obțină de la inculpatul Iliescu, 10.000.000 lei, iar de la inculpatul N.A., 300 dolari S.U.A. Curtea de Apel Alba-Iulia, prin decizia penală nr. 259/ A din 12.08.2004, admițând apelul inculpatului H.F., a desființat în parte sentința și a dispus achitarea acestuia, pentru infracțiunea prevăzută de art. 194 alin. (1) și (2) C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. Prin recursul declarat de parchet, se susține că soluția de achitare a inculpatului H.F. este nelegală și netemeinică, solicitându-se casarea deciziei și condamnarea acestuia pentru infracțiunea de șantaj. Prin recursul inculpatului V.E., acesta susține că a fost greșit condamnat, cu motivarea că nu există probe care să dovedească participația sa, sub forma infracțiunii de tăinuire.

În urma examinării lucrărilor dosarului, se constată că recursurile nu sunt fondate. Privitor la recursul Parchetului. Potrivit art. 345 alin. (2) C. proc. pen., condamnarea se pronunță dacă instanța constată că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. Constatarea că fapta există, constituie infracțiune și că a fost săvârșită de inculpat trebuie să se bazeze întotdeauna pe probe obținute prin mijloacele de probă prevăzute de lege. Potrivit art. 69 C. proc. pen., declarațiile învinuitului sau inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probator existent în cauză.

Din examinarea lucrărilor dosarului, rezultă că, într-adevăr, așa cum a reținut instanța de apel, hotărârea instanței de fond, de condamnare a inculpatului H.F., pentru infracțiunea de șantaj se bazează doar pe declarațiile inculpaților I.V. și N.A., care nu se coroborează cu fapte și împrejurări rezultate din alte probe. Dimpotrivă, relatările martorilor B.I.C. și H.D. au fost de natură să creeze îndoială asupra realității celor declarate de inculpați. Astfel martorul H.D. a arătat că în timp ce se afla într-un bar, a intrat inculpatul I.V. însoțit de D.A., iar primul i-a dat inculpatului H.D. o sumă de bani în uro și că după plecarea celor doi, H.D. i-a spus că „în sfârșit și-a recuperat datoria”.

Aceeași împrejurare este confirmată și de martorul B.I.C., ambii relatând că H.D. obișnuia să dea sume de bani cu împrumut. Or, așa fiind, Curtea constată că instanța de apel a ajuns corect la concluzia că nu există probe certe care să dovedească săvârșirea infracțiunii de șantaj și că deci soluția de achitare a inculpatului H.F. este legală și temeinică, urmând ca recursul Parchetului să fie respins ca nefondat. Privitor la recursul inculpatului V.E.M. În urma examinării lucrărilor dosarului rezultă că din probele administrate în cauză, rezultă săvârșirea infracțiunilor de tăinuire reținute în sarcina sa, constând în aceea că în perioada ianuarie-februarie 2003, a primit bani precum și bunuri de la inculpatul D.A., pe care le-a valorificat cunoscând că provin din furt și tâlhărie.

Totodată, s-a dovedit că inculpatul recurent a condus autoturismul BMW pe drumurile publice, deși nu deținea permis de conducere. Așa fiind, urmează ca recursul inculpatului să fie respins ca nefondat cu obligarea acestuia la cheltuieli judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și inculpatul V.E.M. împotriva deciziei penale nr. 259/ A din 12 august 2004 a Curții de Apel Alba Iulia. Obligă pe recurentul inculpat V.E.M. să plătească statului suma de 1.200.000 lei cheltuieli judiciare. Onorariul pentru apărarea din oficiu a intimatului inculpat H.F., în sumă de 400.000 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 20 ianuarie 2005.