ÎCCJ, Decizia nr. 120/2004

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 3 ianuarie 2000,

reclamanta SC A.I. SRL Ploiești a chemat în judecată pârâții: Ministerul

Agriculturii și Alimentației, SC S.I. SA Sinaia, Primăria și Consiliul Local

Sinaia, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de

judecată să constate nulitatea absolută parțială a Certificatului de atestare a

dreptului de proprietate, asupra terenului Seria MO7 nr. 0454 din 19 aprilie

1995, pentru suprafața de 575 metri pătrați, din suprafața totală de 7064 metri

pătrați, emis de Ministerul Agriculturii, pentru pârâta SC S.I. SA Sinaia.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că, în urma fuziunii prin absorbție intervenite între SC C.E. SA

Ploiești și SC A.I. SRL Ploiești, aceasta din urmă a preluat întreg patrimoniul

societății absorbite, cuprinzând, între altele, un imobil construcție format

din 2 camere situat în Sinaia, amplasat pe o suprafață de teren de circa 575 metri

pătrați și gard de zid împrejmuitor cu panouri din sârmă, în lungime de 47 metri.

Între SC C.E. SA și SC S.I. SA au

fost mai multe litigii, cu privire la imobilul menționat, pentru ca, în final,

prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, să fie recunoscut

dreptul de proprietate al reclamantei.

Fără a verifica situația, Ministerul

Agriculturii și Alimentației a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate

asupra terenurilor, în care este cuprinsă și suprafața de 575 metri pătrați

teren ce aparține Primăriei Sinaia, precum și imobilul menționat, proprietatea

exclusivă a reclamantei.

Prin sentința nr. 184 din 27 iunie

2000, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ,

a admis acțiunea și a dispus anularea, în parte, a certificatului de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenurilor, pentru suprafața de 575 metri pătrați,

din terenul situat în locația identificată, prin expertiza topometrică

administrată în cauză.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că reclamanta, depunând certificatul eliberat de Camera de Comerț și

Industrie a județului Prahova, Oficiul Registrului comerțului, a făcut dovada

fuziunii prin absorbție invocată prin acțiune.

Înainte de fuziune, prin hotărâre

judecătorească definitivă, s-a constatat că fosta SC C.E. SA Ploiești este

proprietarul unei construcții formată din două camere și a gardului

împrejmuitor, situată în orașul Sinaia.

Pârâta SC S.I. SA Sinaia a solicitat

Ministerului Agriculturii atestarea dreptului său de proprietate asupra

terenurilor, obținând certificatul menționat.

Având în vedere că terenul în

suprafață de 575 metri pătrați, identificat prin planul de situație, este

necesar desfășurării activității reclamantei, în sensul prevederilor H.G. nr. 834/1991,

în mod greșit, s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate,

asupra suprafeței de 7.064 metri pătrați, incluzându-se și suprafața de 575 metri

pătrați aparținând reclamantei.

Ca atare, prin emiterea

certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor în

favoarea pârâtei SC S.I. SA Sinaia, cu eroarea menționată, reclamanta a fost

vătămată într-un drept recunoscut de lege, în sensul dispozițiilor art. 1 din

Legea nr. 29/1990.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

pârâta SC S.I. SA Sinaia a declarat recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9, 10 și

11 C. proc. civ., precum și art. 137 alin. (1) din același cod.

Recurenta a invocat excepția

tardivității cererii de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile Legii nr.

29/1990, greșit soluționată de prima instanță.

Totodată, aceasta a arătat că

reclamanta nu a făcut dovada vătămării, atâta timp cât în discuție se pune

problema dreptului de proprietate asupra terenurilor, iar reclamanta opune un

drept de proprietate asupra unei construcții, recunoscut prin sentința nr. 1030

din 25 noiembrie 1998 a Judecătoriei Sinaia.

Prin decizia nr. 3179 din 25 octombrie

2002, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, a respins

recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

În motivarea acestei decizii,

instanța de control judiciar a reținut că reclamanta a luat cunoștință de

existența actului administrativ, numai după realizarea fuziunii, dată în raport

de care acțiunea apare ca fiind formulată în termen.

Pe de altă parte, pe fond, din probatoriul

administrat în cauză a rezultat, cu certitudine, că suprafața de teren

solicitată de reclamantă este inclusă în actul administrativ a cărui anulare se

cere.

Împotriva celor două hotărâri

pronunțate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2

C. proc. civ.

S-a susținut că, raportat la data

atacării actului administrativ, pe calea recursului grațios, de către SC C.E. SA

și data sesizării instanței de judecată, în mod greșit, instanțele au respins

excepția de tardivitate a formulării acțiunii.

Pe de altă parte, pe fondul cauzei,

reclamanta nu a probat în nici un fel existența unui interes legitim, în sensul

că nu a făcut dovada că, la data apariției Legii nr. 15/1990, avea în

administrare terenul menționat, la fel cum nu a dovedit ce norme imperative au

fost nesocotite la momentul emiterii actului administrativ contestat, așa încât,

în cauză, nu există cele două condiții ce se cer a fi îndeplinite cumulativ,

pentru a se putea constata nulitatea absolută a certificatului de atestare a

dreptului de proprietate.

Totodată, probele administrate nu

susțin considerentul instanței de control judiciar, în sensul că ar rezulta cu

certitudine că suprafața reclamată este inclusă în actul a cărui anulare se

cere.

În concluzie, procurorul general a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate și

respingerea acțiunii.

Recursul în anulare este fondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin art. 1 din Legea nr. 29/1990,

s-a stabilit că „orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată

în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin

refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a-i rezolva cererea

referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanței

judecătorești competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului

pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzată”.

Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr.

29/1990, „înainte de a cere instanței anularea actului sau obligarea la

eliberarea lui, cel care se consideră vătămat se va adresa pentru apărarea

dreptului său, în termen de 30 zile de la data când i s-a comunicat actul

administrativ sau de la expirarea termenului prevăzut la art. 1 alin. (2),

autorității emitente, care este obligată să rezolve reclamația în termen de 30

zile de la aceasta”.

Prin alin. (5) al aceluiași articol

s-a stabilit că, „în toate cazurile, introducerea cererii la instanță nu se va

putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a

cărui anulare se cere”.

Din economia textelor menționate,

rezultă statuarea unui control de plină jurisdicție a actelor administrative.

Pentru stabilitatea raporturilor

juridice de drept material, au fost determinate, însă, mai multe condiții

privitoare la sesizarea instanței de judecată competente, între care și

termenul limită pentru introducerea cererii.

Termenul de 1 an, stabilit prin alin.

(5) art. 5 din legea contenciosului administrativ, are o natură dublă, de

termen de prescripție sau termen de decădere, după cum termenul de 30 zile prevăzut

de alin. (4) al aceluiași articol începe a-și urma cursul anterior sau

posterior perioadei de 1 an, de la data comunicării actului administrativ a

cărui anulare se cere.

Ca atare, pierderea acestui termen

este sancționată cu respingerea cererii, ca tardiv formulată, dreptul la

acțiune, în sens material, fiind stins prin prescripție.

În cauză, Certificatul de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria M07 nr. 0454 a fost emis la

data de 19 aprilie 1995.

În conformitate cu dispozițiile art.

24 din Criteriile privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul

societăților comerciale cu capital de stat, emise în vederea aplicării H.G. nr.

834/1991, art. 711 și 712 C. proc. civ., preluate în Legea nr. 7/1996 a

cadastrului funciar, dreptul de proprietate a fost înscris în documentul

specific de publicitate imobiliară a judecătoriei competente la data de 24

octombrie 1996, realizându-se, astfel, comunicarea actului administrativ.

La data de 5 aprilie 1999, SC C.E.

SA a solicitat Ministerului Agriculturii modificarea conținutului actului administrativ

menționat.

Instanța de judecată a fost sesizată

cu cerere, de către reclamanta SC A.I. SRL, în calitate de societate absorbantă,

titulară a drepturilor și obligațiilor de care era ținută SC C.E. SA, ca

societate absorbită, la data de 3 ianuarie 2000.

Prin urmare, raportat la reperele

temporale precizate și având în vedere dispozițiile imperative ale art. 5 din

Legea nr. 29/1990, apare cu evidență că demersurile reclamantei sunt tardive.

Excepția de tardivitate, atât cu

referire la recursul grațios cât și la sesizarea instanței de judecată, a fost

invocată de pârâtă la judecarea în fond a cauzei și reiterată, prin recursul

declarat de către aceeași parte, împotriva hotărârii primei instanțe.

Ca atare, respingând excepția și

soluționând acțiunea pe fond, contrar și dispozițiilor art. 137 alin. (1) C.

proc. civ., instanțele au pronunțat hotărâri supuse cazului de casare, prevăzut

de art. 330 pct. 2 teza I C. proc. civ., invocat de procurorul general.

Pe de altă parte, instanțele nu au

verificat nici celelalte condiții de admisibilitate a acțiunii în contencios administrativ,

cu referire la cea privind vătămarea unui drept recunoscut de lege reclamantului.

Astfel, considerentul instanței de recurs, potrivit căruia ar rezulta cu

certitudine că suprafața reclamată este inclusă în actul a cărui anulare se

cere, cu concluzia vătămării unui drept legitim al acesteia, nu este susținut

de probatoriul administrat în cauză, așa încât hotărârile atacate sunt supuse

și tezei II a cazului de casare, prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Înalta Curte va admite recursul în anulare, va casa decizia instanței

de control judiciar, va admite recursul declarat de pârâta SC S.I. SA Sinaia,

împotriva hotărârii primei instanțe, pe care o va schimba în tot, în sensul că

va respinge acțiunea reclamantei SC A.I. SRL Ploiești, ca tardiv formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare, declarat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Casează decizia nr. 3179 din 25

octombrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios

administrativ.

Admite recursul declarat de pârâta

SC S.I. SA Sinaia, împotriva sentinței nr. 184 din 27 iunie 2000 a Curții de

Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, pe care o

schimbă, în sensul că:

Respinge acțiunea reclamantei SC A.I.

SRL Ploiești, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Agriculturii,

Alimentației și Pădurilor, SC S.I. SA Sinaia și Consiliul Local Sinaia, ca

tardiv formulată.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 15 martie 2004.