ÎCCJ, Decizia nr. 120/2004

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 3 ianuarie 2000, reclamanta SC A.I. SRL Ploiești a chemat în judecată pârâții: Ministerul Agriculturii și Alimentației, SC S.I. SA Sinaia, Primăria și Consiliul Local Sinaia, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să constate nulitatea absolută parțială a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate, asupra terenului Seria MO7 nr. 0454 din 19 aprilie 1995, pentru suprafața de 575 metri pătrați, din suprafața totală de 7064 metri pătrați, emis de Ministerul Agriculturii, pentru pârâta SC S.I. SA Sinaia. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în urma fuziunii prin absorbție intervenite între SC C.E.

SA Ploiești și SC A.I. SRL Ploiești, aceasta din urmă a preluat întreg patrimoniul societății absorbite, cuprinzând, între altele, un imobil construcție format din 2 camere situat în Sinaia, amplasat pe o suprafață de teren de circa 575 metri pătrați și gard de zid împrejmuitor cu panouri din sârmă, în lungime de 47 metri. Între SC C.E. SA și SC S.I. SA au fost mai multe litigii, cu privire la imobilul menționat, pentru ca, în final, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, să fie recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei. Fără a verifica situația, Ministerul Agriculturii și Alimentației a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, în care este cuprinsă și suprafața de 575 metri pătrați teren ce aparține Primăriei Sinaia, precum și imobilul menționat, proprietatea exclusivă a reclamantei.

Prin sentința nr. 184 din 27 iunie 2000, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea și a dispus anularea, în parte, a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, pentru suprafața de 575 metri pătrați, din terenul situat în locația identificată, prin expertiza topometrică administrată în cauză. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamanta, depunând certificatul eliberat de Camera de Comerț și Industrie a județului Prahova, Oficiul Registrului comerțului, a făcut dovada fuziunii prin absorbție invocată prin acțiune. Înainte de fuziune, prin hotărâre judecătorească definitivă, s-a constatat că fosta SC C.E.

SA Ploiești este proprietarul unei construcții formată din două camere și a gardului împrejmuitor, situată în orașul Sinaia. Pârâta SC S.I. SA Sinaia a solicitat Ministerului Agriculturii atestarea dreptului său de proprietate asupra terenurilor, obținând certificatul menționat. Având în vedere că terenul în suprafață de 575 metri pătrați, identificat prin planul de situație, este necesar desfășurării activității reclamantei, în sensul prevederilor H.G. nr. 834/1991, în mod greșit, s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate, asupra suprafeței de 7.064 metri pătrați, incluzându-se și suprafața de 575 metri pătrați aparținând reclamantei. Ca atare, prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor în favoarea pârâtei SC S.I.

SA Sinaia, cu eroarea menționată, reclamanta a fost vătămată într-un drept recunoscut de lege, în sensul dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 29/1990. Împotriva hotărârii primei instanțe, pârâta SC S.I. SA Sinaia a declarat recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9, 10 și 11 C. proc. civ., precum și art. 137 alin. (1) din același cod. Recurenta a invocat excepția tardivității cererii de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 29/1990, greșit soluționată de prima instanță. Totodată, aceasta a arătat că reclamanta nu a făcut dovada vătămării, atâta timp cât în discuție se pune problema dreptului de proprietate asupra terenurilor, iar reclamanta opune un drept de proprietate asupra unei construcții, recunoscut prin sentința nr. 1030 din 25 noiembrie 1998 a Judecătoriei Sinaia.

Prin decizia nr. 3179 din 25 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, a respins recursul declarat de pârâtă, ca nefondat. În motivarea acestei decizii, instanța de control judiciar a reținut că reclamanta a luat cunoștință de existența actului administrativ, numai după realizarea fuziunii, dată în raport de care acțiunea apare ca fiind formulată în termen. Pe de altă parte, pe fond, din probatoriul administrat în cauză a rezultat, cu certitudine, că suprafața de teren solicitată de reclamantă este inclusă în actul administrativ a cărui anulare se cere. Împotriva celor două hotărâri pronunțate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc.

civ. S-a susținut că, raportat la data atacării actului administrativ, pe calea recursului grațios, de către SC C.E. SA și data sesizării instanței de judecată, în mod greșit, instanțele au respins excepția de tardivitate a formulării acțiunii. Pe de altă parte, pe fondul cauzei, reclamanta nu a probat în nici un fel existența unui interes legitim, în sensul că nu a făcut dovada că, la data apariției Legii nr. 15/1990, avea în administrare terenul menționat, la fel cum nu a dovedit ce norme imperative au fost nesocotite la momentul emiterii actului administrativ contestat, așa încât, în cauză, nu există cele două condiții ce se cer a fi îndeplinite cumulativ, pentru a se putea constata nulitatea absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Totodată, probele administrate nu susțin considerentul instanței de control judiciar, în sensul că ar rezulta cu certitudine că suprafața reclamată este inclusă în actul a cărui anulare se cere. În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate și respingerea acțiunii. Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Prin art. 1 din Legea nr. 29/1990, s-a stabilit că „orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanței judecătorești competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzată”.

Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, „înainte de a cere instanței anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat se va adresa pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ sau de la expirarea termenului prevăzut la art. 1 alin. (2), autorității emitente, care este obligată să rezolve reclamația în termen de 30 zile de la aceasta”. Prin alin. (5) al aceluiași articol s-a stabilit că, „în toate cazurile, introducerea cererii la instanță nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere”. Din economia textelor menționate, rezultă statuarea unui control de plină jurisdicție a actelor administrative.

Pentru stabilitatea raporturilor juridice de drept material, au fost determinate, însă, mai multe condiții privitoare la sesizarea instanței de judecată competente, între care și termenul limită pentru introducerea cererii. Termenul de 1 an, stabilit prin alin. (5) art. 5 din legea contenciosului administrativ, are o natură dublă, de termen de prescripție sau termen de decădere, după cum termenul de 30 zile prevăzut de alin. (4) al aceluiași articol începe a-și urma cursul anterior sau posterior perioadei de 1 an, de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere. Ca atare, pierderea acestui termen este sancționată cu respingerea cererii, ca tardiv formulată, dreptul la acțiune, în sens material, fiind stins prin prescripție.

În cauză, Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria M07 nr. 0454 a fost emis la data de 19 aprilie 1995. În conformitate cu dispozițiile art. 24 din Criteriile privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat, emise în vederea aplicării H.G. nr. 834/1991, art. 711 și 712 C. proc. civ., preluate în Legea nr. 7/1996 a cadastrului funciar, dreptul de proprietate a fost înscris în documentul specific de publicitate imobiliară a judecătoriei competente la data de 24 octombrie 1996, realizându-se, astfel, comunicarea actului administrativ. La data de 5 aprilie 1999, SC C.E. SA a solicitat Ministerului Agriculturii modificarea conținutului actului administrativ menționat.

Instanța de judecată a fost sesizată cu cerere, de către reclamanta SC A.I. SRL, în calitate de societate absorbantă, titulară a drepturilor și obligațiilor de care era ținută SC C.E. SA, ca societate absorbită, la data de 3 ianuarie 2000. Prin urmare, raportat la reperele temporale precizate și având în vedere dispozițiile imperative ale art. 5 din Legea nr. 29/1990, apare cu evidență că demersurile reclamantei sunt tardive. Excepția de tardivitate, atât cu referire la recursul grațios cât și la sesizarea instanței de judecată, a fost invocată de pârâtă la judecarea în fond a cauzei și reiterată, prin recursul declarat de către aceeași parte, împotriva hotărârii primei instanțe. Ca atare, respingând excepția și soluționând acțiunea pe fond, contrar și dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., instanțele au pronunțat hotărâri supuse cazului de casare, prevăzut de art. 330 pct. 2 teza I C. proc. civ., invocat de procurorul general. Pe de altă parte, instanțele nu au verificat nici celelalte condiții de admisibilitate a acțiunii în contencios administrativ, cu referire la cea privind vătămarea unui drept recunoscut de lege reclamantului. Astfel, considerentul instanței de recurs, potrivit căruia ar rezulta cu certitudine că suprafața reclamată este inclusă în actul a cărui anulare se cere, cu concluzia vătămării unui drept legitim al acesteia, nu este susținut de probatoriul administrat în cauză, așa încât hotărârile atacate sunt supuse și tezei II a cazului de casare, prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc.

civ. În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va admite recursul în anulare, va casa decizia instanței de control judiciar, va admite recursul declarat de pârâta SC S.I. SA Sinaia, împotriva hotărârii primei instanțe, pe care o va schimba în tot, în sensul că va respinge acțiunea reclamantei SC A.I. SRL Ploiești, ca tardiv formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. Casează decizia nr. 3179 din 25 octombrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ. Admite recursul declarat de pârâta SC S.I. SA Sinaia, împotriva sentinței nr. 184 din 27 iunie 2000 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, pe care o schimbă, în sensul că: Respinge acțiunea reclamantei SC A.I. SRL Ploiești, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, SC S.I. SA Sinaia și Consiliul Local Sinaia, ca tardiv formulată. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 15 martie 2004.